Cică n-avem timp fiindcă n-avem autostrăzi

Nu avem timp – și când avem, nu sunt bani – ca altfel, am face de toate. Ne umblă mintea la tot felul de prostii, dar nu reușim să ieșim din paradigma asta auto-blocantă: că nu sunt bani și nu e timp. Dar bani tot cheltuim, iar timp, cum zicea un filozof, avem: „să alergăm în dreapta şi-n stânga, să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou, să-i judecam pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine….

Avem timp să citim şi să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris. Dar n-avem timp pentru lucrurile cu adevărat importante, iar când să facem şi asta – murim”, încheie Paler. Avem timp pentru chițibușurile altora, dar nu pentru ceea ce contează cu adevărat pentru noi. Și totuși, cum am ajuns aici? Printr-o continuă propagandă. Auto-promovarea e cea mai păguboasă afacere românească.

S-or fi dărâmat niște statui, om fi dat noi jos niște lideri obosiți, acum vreo treizeci de ani, dar mașinăria de propagandă funcționează în continuare. Cazul Clujului este cel mai bun exemplu: cu cât orașul produce mai puțin, cu atât devine mai scump. Fabricile se închid una după alta, pentru că produsele ies din oraș la prețuri tot mai mici, iar prețurile la orice se vinde aici cresc.

Cum se explică asta? Orașul consumă orice bucățică de liberă de teren pe care încearcă s-o vândă noilor-veniți drept metru pătrat construit, iar aceștia îl validează în momentul în care îl cumpără, îl finisează și-l mobilează apoi la rândul lor, scoțându-l la vânzare când nu-și mai permit să-l întrețină.

Așa apar pe piață apartamentele scumpe, din naivitatea unor noi-veniți, pentru că un clujean greu scoate banii ceruți azi pe un apartament nou. Clujeanul își poate vinde vechea sa locuință dintr-un cartier „comunist” ca să-și cumpere două, la aceiași bani, în Florești – să zicem. Unii o și fac (dacă nu au făcut-o deja), crezând că e o „afacere”, neștiind că-și vor pierde identitatea, și vor deveni un fel de… peri-clujeni.

Oameni aruncați la periferie de orașul tot mai scump. Pentru ei, Clujul va rămâne mereu undeva în memorie, așezat pe un piedestal: orașul în care le-a mers bine, dar nu-și mai permit să locuiască. Orașul care le dă, încă, un loc de muncă și nostalgia unei identități. Clujul e, mai nou, un oraș care nu se mai lasă contemplat decât din afară. Pentru că tot mai puțini pot admira Clujul dinăuntru.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.