Advertisements

Revoluția structurilor de forță

„În condițiile slabei coalizări sociale din România anilor 80, schimbarea de regim implica un complot ramificat care, pentru a reuși fără probleme, trebuia să antreneze o rețea de complicități extinsă până la instanțele superioare ale statului, ale Armatei și Securității.

Dovada: sorgintea politica a figurilor dominante ale Consiliului FSN”, nota Claude Karnouth într-un articol scris imediat după căderea comunismului real, în versiunea sa românească. Articolul Un Thermidor à la roumaine a apărut în „Le Monde libertaire” (numărul din 16 ianuarie 1990), fiindcă niciunul dintre marile cotidiene franceze „de referință” n-a vrut să-l publice… 

Momentul decembrie 1989 a însemnat în România o revoluție a structurilor de forță, ca și a celor de partid și de stat, care au încercat o persuasiune. Prin simple rebrenduiri (schimbarea de acronime PCR, FSN) şi declaraţii publice, aceste structuri sperau să fie percepute drept structuri progresiste, salvatoare. Înainte de 22 decembrie 1989, intervenţia structurilor de forţă asupra cetăţenilor a cauzat peste 100 de morţi, în încercarea de a reprima manifestările huliganice de la Timișoara, București sau Cluj.

În mod paradoxal, numărul victimelor a fost cu mult mai mare după această dată: s-au numărat 853 persoane decedate. Răspunde cineva pentru morţii Revoluţiei române? Întrebarea obsesivă cu care am rămas a fost cine a tras în noi? Dar nu este întrebarea corectă, pentru că se știe cine a tras: aproape oricine avea arme și muniții. Este vorba de cei din armată dar și de cei din gărzile patriotice, care au fost înarmate.

Cum Armata română nu vrea, cu niciun preţ, să recunoască cei peste 100 de morți pe care îi are pe conştiinţă (dacă poţi atribui aşa ceva unei „structuri de forţă”) dând vina pe amestecul celorlalte structuri de represiune, s-a ajuns la un compromis cu justiția (atât de dispusă, mereu, la compromisuri) ca nici cealaltă aproape o mie (unde merge suta…) de morți, victime ale structurilor de persuasiune, să nu-și găsească odihna.

Iată cum ce a fost, inițial, o minciunică, naște o minciună mare: negarea totală a haosului și a omorurilor din „întâmplare” de după 22, ca urmare a mușamalizării adevărului că structurile de forţă statului, în frunte cu armata, au tras în populație în 16-22.

La peste un sfert de veac de la aceste evenimente, percepția de ansamblu a opiniei publice asupra Revoluției române este că a fost o revoluție furată, ba o simulare, ba o mistificare. Răspunsul la întrebarea dacă „a fost sau n-a fost” e în fiecare dintre noi. Cei care au participat cât de cât la evenimente, știu că „ceva a fost”.

Doar cei care au stat departe, suspicioși, aleg să creadă că a fost o mistificare, în timp ce persoanele care au avut de pierdut de pe urma Revoluției române susțin că a fost o lovitură de stat. Cei care au trăit acele momente cred că a fost vorba de o succesiune de evenimente minore, dar miraculoase, fără de care nimic n-ar fi fost posibil. O serie de coincidenţe, de întâmplări favorabile, prin care oamenii au reuşit să iasă din acele timpuri gri, şi să strice planurile structurilor de forţă sau persuasiune.

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: