Advertisements

Cum a spălat Puiu din rușinea TIFF

Ieri s-au anunțat câștigătorii ediției de anul acesta a festivalului clujean, organizat în condiții atipice, ca urmare a pandemiei. Organizatorii întâi l-au anulat, decizie lăudată de fani (oameni faini, festival responsabil), spre deosebire de celelalte festivaluri clujene care tot amânau momentul. Ca apoi, după ce toți capitulau în fața restricțiilor, să revină asupra deciziei și să-l țină, totuși, în aer liber. Fără invitați majori, un TIFF boutique cu rolul de a transmite un semnal liniștitor, că totul va fi bine, un mesaj de continuitate, a zis Giurgiu, cum „că viața, ușor-ușor, va reveni la normal”.

Ei bine, întâmplarea a făcut ca data reluării ediției cu nr. 19 să se suprapună cu al doilea val de COVID 19, inclusiv la Cluj. Asta n-a mai putut opri însă ceva, iar comunicatele de presă şi-au îngroşat tonul, bucurându-se de „primul festival major ținut în Europa anul acesta”. Atâta doar că TIFF o fi un festival mare pentru Europa asta a noastră, de est în timp ce, în lumea civilizată, majore sunt considerate doar trei: the Big Three = Cannes + Berlin + Veneţia. Pentru cunoscători, trioul marilor festivaluri europene a fost celebrat de Kieślowski în trilogia Three Colours (Blue pentru Veneția, White pentru Berlin și Red pentru Cannes).

În toată lumea sunt doar cinci festivaluri majore, de unde şi The Big Five, care adaugă la cele trei importante festivaluri europene pe cele nord-americane de la Toronto şi Sundance. Toate celelalte sunt considerate de talie mai mică, deși sunt destule cu nume sonore, cum ar fi Karlovy Vary sau Locarno. Dar pariez că presa de pe-acolo nu se coboară până la a publica comunicate de presă în care să le includă între „marile” festivaluri europene de film, care transmit un semnal celorlalți, șamd. Da, TIFF este primul și cel mai mare festival dedicat filmului de lungmetraj din România și este singurul nostru festival acreditat FIAPF, dar într-o categorie minoră (festivaluri competitive specializate), aici venind să concureze (şi să se lanseze) debutanţi în ale filmului.

TIFF se poziţionează (şi acesta este meritul familiei Giurgiu, alte festivaluri româneşti n-au ajuns nici măcar să fie recunoscute în Europa) alături de cele de la Almatî, Antalya, Busan, Cartagena, Cinema Jove (Valencia), Gijón, Istanbul, Kerala (Trivandrum), Kiev și Kitzbühel, ca să le enumăr, în ordine alfabetică, doar pe primele 10. Citiți lista completă aici, în josul paginii. Ok, trecând peste exagerările de rigoare, a fost pentru prima dată când TIFF-ul s-a desfășurat exclusiv în aer liber. Ceea ce n-a fost rău deloc, iar premiera majoră, sau avanpremiera excepţională, cum au numit-o organizatorii, a fost Malmkrog-ul regizorului Cristi Puiu, venit cu un premiu de regie în secţiunea Encounters a festivalului de la Berlin – care a avut loc cu puţin înainte de declanşarea pandemiei.

La proiecția din curtea USAMV regizorul a refuzat să se conformeze şi să poarte măscuță, deși a venit cu ea în mână, pentru că nu era cazul (a respectat distanţa), transmițând un mesaj anti-sistem și pro-dialog, dar presa locală a considerat că Puiu ar fi „umbrit un final de festival organizat impecabil”. Ei bine, cred că abia discursul său a mai salvat ceva dintr-un festival în rest absolut conformist, care a ratat anul ăsta tot ce-l mai scotea din anonimat: o gală de deschidere mai altcumva, premiere mult-așteptate sau vreun invitat celebru. Fără Malmkrog, ar fi putut foarte bine să se țină și online, filmul și prezența lui Puiu fiind singura pată de culoare în peisajul anost al unui festival forţat a avea loc „în orice condiţii”. Eu n-am auzit, în afară de expresii şablon cum că „noi am fi pornit motoarele” sau că am dat tonul în iEuropa, de vreo discuție majoră, cum ar fi fost de ex. despre fostul cinema Republica, actualul „Florin Piersic”.

Gen iată, cel mai mare cinematograf din Transilvania are scaunele prea înghesuite, hai să-i ajutăm la TIFF să se încadreze și ei cândva în reguli, să discutăm cu spectatorii în ce condiții s-ar mai întoarce, vreodată, în sala de cinema – dacă s-ar mai întoarce vreodată, astea fiind (în opinia mea) genul de discuții responsabile, de ridicat la un festival cât de cât important. Ei bine, doar Cristi Puiu și-a permis să vorbească despre problemele generate de pandemie, de libertățile suprimate sub pretextul sănătății publice. Iar reacția TIFF a fost și aici una standard, de o corectitudine politică absolută; nu s-au dezis sub nici o formă nici de discursul oficial, nici de perorația regizorului, nu i-au pronunțat nici numele, scoțând în față libertatea de exprimare: „în egală măsură, respectăm și încurajăm libertatea de expresie, iar asta se reflectă pe deplin în istoria de 19 ani a TIFF-ului”. Păi da, că TIFF e deja istorie.

Reiau, că oricum o să fiu greșit înțeles: m-am bucurat că s-a ținut TIFF anul ăsta în aer liber (chiar dacă festivalul de la Cannes și-a permis să treacă în virtual) și că, din cele trei festivaluri majore (The Big Three) s-ar putea să se mai țină pe finalul lunii viitoare și cel de la Veneția, unde Cristi Puiu a fost invitat în juriu. M-am bucurat pentru că am avut ocazia să văd Malmkrog by Cristi Puiu, chiar dacă, la acele ore târzii, nu mi-a plăcut cine știe ce, ca să-nțelegeți că nu-s nici vreun amic al regizorului, niciun hater absolut. Dar am stat până la final, deşi s-a făcut rece (după 4 ore de stat pe un scaun de plastic), pentru că filmul m-a prins în cele din urmă – chiar dacă m-a mai şi pierdut pe parcurs – şi nu regret, chiar dacă încă-mi trag nasul, la ora scrierii articolului.

Să mă fi contaminat la festivalul organizat impecabil? A nu, nu cred, nu se poate! Am fost verificat la intrare, scanat – toate cele – atunci eram ok. Acum nu mai sunt 100% dar nu contează: arta cere sacrificii… Ce nu m-a încântat să citesc/aud ulterior a fost cum toți s-au coalizat împotriva regizorului bucureştean, cum se cântă azi pe o singură voce. ”Deviaționismul” lui Puiu nu le-a scăpat nici lui CTP, nici lui Mîndruță – acest cavaler al măștii sanitare. Și unde nu mi ți-l ia și ăsta la refec, și-i trage niște lecții de ”știință medicală” căpătate de el de la nevastă ori de la soacră-sa, între două ture ”în linia întâi”, și unde nu șterge pe jos cu munca regizorului și cu viața acestuia, de la ”înălțimea” operei sale mîndruțiene: cum îşi permite el să ne facă de râs prin Ardeal şi prin iEuropa civilizată?

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: