Advertisements

Cam ce arată protestele?

Protestele din stradă coincid cu câteva evenimente ale agendei publice pe care vor să le corecteze, însă au în fundal probleme de sistem devenite azi acute, care nu se mai pot vindeca doar cu piramidon. Să enumerăm câteva:

  • diluarea (eșecul) comunicării
  • nereprezentativitatea liderilor
  • o cultura politică și civică în formare

Să le luăm pe rând și comentăm, pe scurt:

Eșecul comunicării

Este limpede că de câțiva ani buni (care au coincis cu interminabila tranziție) trăim într-o societate polarizată, fiecare în bula lui, fiecare cu punctul său de vedere. Că această perioadă s-a suprapus cu o revoluție a mijloacelor de comunicare, se poate să fi fost o simplă coincidență – dar coincidența asta nu ne-a adus nici un avantaj, ba dimpotrivă.

Întâi au apărut telefoanele mobile – bune pentru business, coordonarea de la distanță a afacerilor și rezolvarea unor probleme concrete. Însă după răspândirea tehnologiei, odată ce mobilul a devenit accesibil oricui, comunicarea s-a diluat. Oare de ce? Îndrăznesc să spun că telefoanele mobile sunt pentru neserioși. Telefonul se folosea cândva cu măsură, spre exemplu pentru anunțarea unor vizite sau stabilirea unor întâlniri. Acum, toate acestea se rezolvă din mers:

– Auzi, știi ce? Sunt prins în trafic, nu mai pot să ajung la timp, ne întâlnim cu 1/2 de oră mai târziu?

Sau:

– Bine, vorbim! (ceea ce înseamnă exact opusul, adică întrerupem convorbirea)

A explodat apoi și internetul, iar telefonul a devenit smartphone – adică tot mai deștept, iar noi tot mai proști. Comunicarea lipsită de măsură nu a dus, din păcate, la limpezirea problemelor, ci doar la mascarea lor. Vorbind tot mai mult, oamenii au început să asculte mai puțin. Toată lumea vorbește, dar foarte puțină lume mai este dispusă să și asculte ce spun ceilalți. Așa cum remarca un avocat (considerat cel mai bun penalist din Cluj) aici, oamenii au astăzi tendinţa naturală de a nu citi decât chestiile cu care sunt de acord dinainte de-a le citi, și nu se uită decât la (ce scriu, n.n.) cei cu care sunt, din start, de acord.

Bun, Radu Chiriță este un avocat pe care s-ar putea să nu vrem să-l credem mai ales în context (pentru că mai departe scrie despre ordonanța 13), dar hai să citim atunci ce zice atunci o autoritate morală de anvergura Papei Francisc (actualul Papă, real – nu cel imaginat de Sorrentino) despre renunțarea la TV și păcatele comunicării: „faptul că nu mă uit la televizor nu m-a împiedicat să comunic”.

Comunicarea vine de la Dumnezeu. Dumnezeu comunică, a comunicat cu noi de-a lungul istoriei. El nu există în mod izolat.

„Când comunicarea îşi pierde substanţa, elementul uman, şi se lichefiază, e periculos. E foarte important pentru familii să comunice, foarte important pentru oameni să comunice şi în alt mod (decât cel virtual, n.n.). Comunicarea virtuală e foarte bogată, dar există un risc când lipseşte persoana, când nu se desfăşoară faţă către faţă. Elementul concret al comunicării este cel care va face ca virtualul să-şi capete sensul corect. Nu suntem îngeri, suntem individualităţi concrete…”

Nereprezentativitatea liderilor actuali

O altă caracteristică scoasă la lumină de protestele actuale este lipsa unor lideri politici decenți. Dincolo de anecdotica protestelor, trebuie să recunoaștem că atât tabăra Dragnea & Co cât și cea Iohannis & others au lăsat aceeași impresie: nu mă simt reprezentat de ei, spuneau oamenii (în stradă sau pe facebook). În primul rând, Liviu Dragnea s-a comportat ca un vechil de țară. A pus la guvernare oameni din administrația locală (eșalonul 3 sau 4 din PSD), buni să facă micro-administrație, care aduce cu micro-managementul. Ori, acolo, la Palat, unde mult mai mulți depind de tine, trebuie și ceva viziune, dl. Dragnea! Constatarea că lipsesc clujenii (și ardelenii, în general) din actualul guvern nu era doar una de orgoliu.

Cât despre Klaus Iohannis, președintele pare mai degrabă amuzat decât îngrijorat de situație. Politica mare nu se poate face cu oameni mici, asta s-a văzut foarte clar în lumina protestelor. Iar ce se întâmplă acum este o consecință a soluțiilor imorale adoptate în decursul tranziției de toate majoritatea partidelor post-decembriste. Din păcate, cele care nu s-au adaptat nici n-au supraviețuit, dar asta a dus la apariția unor lideri de conjunctură, inconsecvenți ideologic și lipsiți de anvergură, buni doar să îmbunătățească nițel procentele electorale. Poate ar fi momentul unor adaptări serioase a legii electorale, care să permită accesul independenților pe listele de votare (sau eliminarea votului pe liste) și să nu mai permită alegerea primarilor dintr-un singur tur de scrutin.

Cultura politică și civică

După o pauză de două generații, ne-am reluat parcursul democratic european. Asta înseamnă că mai avem multe de recuperat în plan civic / politic. Faptul că ne-am ocupat atâția ani cu construirea socialismului, comunismului ori capitalismului nu ne-a ajutat cu nimic, ba dimpotrivă: ne-a lăsat inculți civic. Poate că de aceea este nevoie, periodic, la fiecare predare de ștafetă a unei generații, să ne regenerăm cultura civică, pentru că pe acest palier încă numărăm până la zece (și am ajuns abia la nouă).

S-ar impune și îmbunătățirea Legii electorale după modelul alegerilor prezidențiale americane, care să permită reprezentarea tuturor provinciilor – nu doar în Parlament, ci și la guvernare. De fapt, noi am adoptat un model derivat din cel britanic, care pare nefuncțional în absența monarhiei constituționale. Cum stă treaba cu separația puterilor în stat, și de ce am ajuns să fim monitorizați pe justiție? Pentru că avem o falsă separație a celor trei puteri și suntem în toiul unor intense lupte pentru ultima dintre ele: este vorba de justiție, pe care fiecare din celelalte puteri în stat vrea să și-o aservească, prin numiri de magistrați și judecători.

Poate de aceea s-a considerat că este nevoie de o struțo-cămilă de genul DNA (bulgarii, de exemplu, deși monitorizați și ei sub MCV, au spus că nu au nevoie de așa ceva). Recent a fost publicat celebrul raport european MCV pe justiție, ce relevă că la numirile în funcție a procurorului-șef DIICOT și procurorului general al României au fost respectate criteriile de transparență de către ministrul justitiei Raluca Prună, nu și la numirea în funcție a procurorului-șef DNA în martie 2016 și a prim-procurorului general adjunct de la Parchetul General și a procurorului general adjunct de la Parchetul General.

Nu românii ieșiți în stradă sunt de vină pentru situația actuală, și chiar dacă pot transmite un mesaj clar în acest sens, nu stă nici în puterea lor, nici în a celor dezbinați pe rețelele de socializare să asigure independența justiției, ci a clasei politice să înțeleagă că a venit momentul să-și ia mâinile de pe justiție. Mișcările de protest din țară sunt rezultatul ultimelor decenii de cârdașie între politic si juridic. Acum, ca la un divorț urât, rufele sunt aruncate în stradă, spre uimirea sau deliciul privitorilor mai mult sau mai puțin interesați, mai mult sau mai puțin bine-voitori.

Care sunt Puterile în stat?

Așa cum am învățat în școală (în puținele lecții de cultură civică) sunt trei puteri în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Două dintre ele sunt alese, iar ultima numită sau organizată pe un sistem ierarhic de instanțe judecătorești (în vârful sistemului, Înalta curte de casație și justiție). Revenind la aspecte morale (aduse în discuție de ultimele proteste), în Biblie puterile pământești nu sunt apreciate – diavolul este considerat o asemenea Putere. Puterile trebuie restrânse, nu încurajate, iar principiul separației puterilor în stat este folosit tocmai pentru a preveni corupția generată de putere, pentru că excesul de putere corupe.

Astfel că o mână a puterii (Parlamentul) legiferează, alta pune în aplicare Legea (guvernul) iar alta o interpretează în instanțele sale (Justiția). Deasupra tuturor acestor trei puteri (care se vor lupta mereu pentru supremație), ar trebui să funcționeze ca mediator instituția prezidențială (înlocuitoarea monarhului). Dacă într-o monarhie era destul de simplu să se întâmple asta, Regele sau moștenitorul tronului fiind crescut pentru așa ceva (cei nepotriviți, asemenea prințului Charles, eliminându-se singuri) într-o republică (semi)prezidențială lipsită de cultură civică este ceva mai complicat.

De ce nu funcționează la noi acest sistem?

Pentru că este greu (dacă nu imposibil) să faci dintr-un vechi activist, un bătrân lup de mare, ori un profesoraș de provincie, autorități morale. Dintre toți președinții post-decembriști de până acum, doar profesorii Emil Constantinescu și Klaus Iohannis ce s-au mai apropiat de profilul intelectual al unui președinte, fără să fie însă impecabili moral (ambii având problemele lor de moralitate). Noi nu am avut cultura politică a ungurilor, cehilor sau polonezilor să alegem un intelectual de calibru în această funcție (mai mult reprezentativă), pentru că am pus prea multă pasiune în politică și poate că nici intelectualii români nu au crezut în vocația lor de oameni politici.

Așa s-a ajuns la aberații de genul președinte-jucător, ceea ce înseamnă o alterare a „puterilor” în stat, o imixtiune în funcționarea lor (și s-a întâmplat pentru că executivul și legislativul derivă din același vot). Spuneam că se pune prea multă pasiune în politică, iar acesta este un indicator al unei societăți tribale. Pentru că doar aceste societăți își aleg conducătorul (la noi, tătucul ori președintele) după principiul celui mai puternic agresor. Indiferent de temele aduse în dezbatere electorală pe TV, la nivel subliminal acesta este criteriul după care ne alegem conducătorii – ca și cum ne-am afla în conflict cu triburile vecine.

Ori, lumea s-a schimbat față de secolul XX, am intrat de un deceniu și mai bine într-un alt secol, așa că ar fi cazul să vedem semnele timpului și să punem mielul deasupra lupilor, în loc să facem bancuri pe seama democrației.

Democraţia înseamnă doi lupi şi un miel care votează meniul pe care îl vor servi la masă.

Acesta este un citat incomplet după Benjamin Franklin, care circulă sub formă de anecdotă în ultima perioadă. Ori bancurile sunt specifice regimurilor totalitare, când nu aveai altceva de făcut, și aceasta era o formă de protest sau de refulare. Citatul complet continuă însă așa:

Libertatea este un miel bine înarmat care contestă votul.

Scopul final al democrației este libertatea (asigurarea libertăților cetățenești) prin alegerea un miel bine înarmat și pus deasupra (ca autoritate morală, nu ca stăpân al) lupilor. Mai departe, depinde doar de noi în ce ne investim pasiunile și umorile, de felul cum vom știi să ne folosim cultura civică și politică în alegerea mieilor, și nu a lupilor (care-și schimbă doar părul, nu și năravurile).

Advertisements

Lasă un răspuns