Advertisements

Premiera Kean

procCând n-ai mai fost de ceva vreme la teatru, un spectacol de-o oră jumătate poate fi un chin. Așa li s-a părut chiar și actorilor care-au jucat (pen)ultima premieră de la Teatrul Național. Mie unuia, Procesul Mihaelei Panainte mi s-a părut un spectacol de excepție: de la scenografie, la actori și coregrafie – totul la superlativ. Poate și ironia: să joci acolo, vis-a-vis de Curtea de Apel, aproape de Tribunal și DNA Cluj, o dramatizare după Kafka, în plină luptă pentru justiție… Momentul mi s-a părut curajos ales; subiectul potrivit, citisem Kafka prin adolescență și mai că uitasem de el. Bun, admit că nu le-o fi plăcut tuturor; n-o fi pentru oricine, nici ușor de jucat. Însă lucrătorii instituțiilor amintite ar putea remarca afișul, pe motive de proximitate. Și-s convins că dac-ar vedea spectacolul, ar spune că-i sifon. Că realitatea-i mai absurdă cu mult, la un secol distanță. Dar îs mai puțin convins că se vor duce să-l vadă. Îmi amintesc de sfârșitul spectacolului: remarcasem un actor nou, care scruta atent publicul. Mihai Florian-Nițu joacă în Procesul un Șef de birou. Duminică Mihai-Florian a avut propria premieră, cu Kean. Și premiera lui n-a mai fost un chin pentru nimeni, ci o plăcută surpriză.

kean2Câteva date despre piesă: Alexandre Dumas scria în 1836 Kean, ou Désordre et Génie, inspirată din viața celebrului actor britanic Edmund Kean (1787-1833). Cine era respectivul? Primul actor care și-a permis să le ceară nobililor să tacă în timpul unui spectacol: Aici eu sunt rege! ar fi spus. Așa cum ne-a povestit anul trecut Alessandro Baricco la FICT, acum vreo două secole atât la teatru cât și la operă se vorbea. Lumea umbla prin sală, se vindea mâncare și băutură, doar lojele aveau scaune și mai trăgeau uneori perdeluțele, spectacolele private fiind, desigur, mai interesante. Și se vorbea, iar Edmund Kean a fost primul care le-a cerut să facă liniște.

Un secol mai târziu Jean-Paul Sartre adaptează piesa sub titlul Kean și o pune în scenă la Teatrul „Sarah Bernhardt” din Paris (premiera are loc în noiembrie 1953). O publică apoi în volum în 1954 – o piesă în cinci acte, cu o intrigă amoroasă complexă și 12 personaje, scrisă pentru un actor anume (Pierre Brasseur), asemeni primei variante a lui Dumas (scrisă pentru Frédérick Lemaître). Acum patru ani, tânărul actor bucureștean Mihai Florian-Nițu adaptează piesa lui Sartre pentru spectacolul său de absolvire la clasa profesorului Adrian Titieni, împreună cu colegii săi de la UNATC Lia Gherman și Vladimir Albu.

kean1Textul adaptat păstrează doar trei personaje (actorii și aspiranții) și ideile fundamentale despre condiția actorului. Spectatorii asistă la un spectacol despre arta și viața actorului, cu actori jucând roluri de actori, aspiranți sau sufleuri. Rezultatul este un mic paradox, chiar dacă pe parcurs apar și idei accesibile, contemporane, de natură psihologică și politică. Partenerii lui Mihai Florian-Nițu de la Cluj sunt Alexandra Tarce (Anna Demby) și Matei Rotaru care-l joacă pe Salomon, sufleurul și oglinda actorului.

Nu știu cum arăta spectacolul de la București, dar la Cluj a ieșit bine. Mihai Florian-Nițu joacă și visează un altfel de teatru decât cel cu care ne-am obișnuit. Promite s-aducă un plus din zona și din mobilitatea sa interioară. O cronică urmează pe teatru.info, până atunci doar un sfat: nu-l ratați. Se mai joacă luna aceasta pe 19 și 28 și face toți banii. Fotografii de Nicu Cherciu.

Advertisements

Lasă un răspuns