Advertisements

Orașul se scumpește în continuare

Fără să vreau, am rămas prins într-un fir narativ și, cum se întâmplă deseori în asemenea cazuri, am constatat că-s tot mai greșit înțeles, pe măsură ce încerc să merg pe firul ăsta (să-i zicem) secundar. Am urmărit cu atenție evoluția imobiliară a Clujului în ultimii 10 ani, mai ales că l-am prins în 2011, când încă nu-și revenea după spargerea bulei. Prețurile scăzuseră față de cele din 2007-2008, dar încă se construia, chiar dacă apartamentele nu se mai vindeau ca altădată. Criza lăsase urme adânci în jurul Clujului, iar orașul începea să atragă – ca un mic magnet – pilituri din județele vecine.

Încă simpatic, primarul Boc încerca să-și revină după experiența de premier, întorcându-se la Cluj uns cu toate alifiile Capitalei. Derulând pe repede-nainte cei 10 ani, orașul s-a scumpit la loc, aproape la nivelul dinainte de criză. N-am fost unul din cei care au văzut cu ochi buni acest fenomen, din câteva motive: dezvoltarea imobiliară s-a făcut în detrimentul productiei. Banii îngropați în case, vile și apartamente de închiriat începeau să iasă subtil (sub privirea neatentă și deloc îngrijorată a autorităților) din circuitul economic principal și, chiar dacă produceau venituri pentru proprietari, s-au dus într-o zonă gri, ca să folosesc un eufemism.

De ce s-a scumpit Clujul?

Pentru că multor clujeni le-a convenit. În acest mare fel, economia reală a Clujului (nu acel buget imaginar al orașului, în care „se aduc” bani din evenimentele umflate cu pompa) a pierdut un prim val de venituri. Pe un alt deal se rostogoleau pierderile generate de mereu resuscitata „dezvoltare” imobiliară scăpată de sub control. Sub pretextul regenerării urbane, au dispărut zone tradiționale de case, plus ultime rămășite ale cartierelor tradiționale ale meseriașilor Clujului. Și care e problema? 

Păi, tocmai asta e: după ce ai permis extragerea unui important flux financiar din economia reală, pentru a-l îngropa în betoane, laşi micile afaceri fără spaţii. Duci aşa-zisele „industrii creative” în Lomb, pe un drum surpat la propriu, iar la CREIC nu vezi altceva (mai ales în pandemie) decât concerte de Operă – când acel centru putea fi un refugiu măcar pentru un segment al serviciilor, afectat de bula imobiliară și apoi de pandemie. Concluzia e una simplă: oricine se pricepe sau nu la imobiliare știe că trebuie construite întâi străzile, abia apoi casele și blocurile, dar nimeni nu spune că trebuia întâi să avem cartiere de case (cărora le puteam conserva farmecul), apoi altele de blocuri, plus că și zonele industriale trebuiau păstrate, nu amestecate de-a valma unele cu altele. Case, cu blocuri, cu sedii de firme și clădiri de birouri.

Încurajat de un plan de dezvoltare durabilă a urbei, nu de false analize de „mobilitate” și minciuni de salubritate, clujeanul îşi putea face mai-nainte hala, depozitul sau făbricuţa, abia apoi casa aia scumpă. Atras de mirajul marelui Oraș, mai puțin magnet sau potențială Metropolă decât îl crede tot mai demagnetizatul său primar, clujeanul aclimatizat și-a amanetat veniturile pe următorii 20 de ani, ca să-și poată plăti intrarea în clubul privilegiaților. Obosit după job, citește mirat cum tinerii se mută la țară, să trăiască viața fără ceas de care el fugise în urmă cu ceva ani.

Degeaba semnezi acum patetice pacte urbanistice, că nu mai faci ordine-n haosul lăsat, tot de tine, deliberat. În traducere simplă, după ce i-a împins la periferii (Florești, Baciu, Câmpenești), marele Oraș își expulzează tinerii, care nu mai găsesc un atelier sau garaj unde să-nceapă un start-up. Cum adică, nu găsesc? Din cauza specialiştilor cu apetit pentru spaţii office şi vile de lux pe trei nivele, cu mansarde absolut deloc romantice, atelierele au cam dispărut, iar un garaj dublu în oraş (34 mp) e mai scump decât un apartament din Floreşti unde, şi acolo, tinerii au parte de surprize, căci un loc de parcare (terestru, nu vorbim de subterane) mai că dublează valoarea maşinii care-l ocupă.

De ce se va mai scumpi Clujul, artificial?

De aici avertismentele mele apropo de imobiliare: chit că traversăm o pandemie interminabilă, ce l-a cam demagnetizat, orașul continuă să se scumpească. E deja o boală cronică, o spirală infernală din care Clujul nu pare să se mai poată extrage. Încet-încet, devine un oraș tot mai bătrân și mai scump, și cum puterea de cumpărare scade și aici, fiindcă se pierd joburi și comenzi, oamenii se reorientează – birouri mai mici, apartamente mai altfel – iar afacerile se repoziționează. Atâta doar că Sillicon Valley de România nu prea mai are cum să dea naștere noului Facebook, fiindcă că tinerii ăia (ipotetic) vizionari nu mai găsesc garajul de unde să-și înceapă viziunile și-și caută o altă… vizuină.

Clujul s-a scumpit pentru că vechii clujeni şi-au dorit asta, pariind pe scumpirea oraşului. Fără să le pese de viitorul lui, sau al copiilor pe care-i lasă într-o cuşcă tot mai aglomerată, în timp ce ei pleacă din Cluj. Există o falsă presiune pe marele Oraș de pe Someșul Mic, o cerere imobiliară constantă, ce depăşeşte oferta. Nu oricine poate construi aici, și nu toate apartamente fac 1796 eur/mp de beton construit. Cele mai scumpe cartiere din oraş abia sar peste preţul ăsta, majoritatea celor din centru sunt praf, în timp ce la periferie găseşti apartamente noi la preţuri de Timişoara. Creşterea e forţată pe segmentul rezidenţial nou, şi întreţinută de salariile din IT + programul prima sau Noua casă.

 

 

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: