Advertisements

Odiseea unui jobbler

        Păcat că abia când ai un defect observi cum stă treaba, de fapt. Dar e suficient să-ncepi să-ți pierzi din abilitățile unui membru ca să studiezi cu atenție mișcările celorlalți; să te preocupe brusc mersul, ori mișcările mâinii tale. Și abia când îți pierzi vederea, devii conștient că ai ochi.

        — Nu mai sta așa mult noaptea, c-o să faci aprindere la ochi, Dariuse, îl prevenise taică-su cu câțiva înainte înainte de Odisee.

        Atâta doar că el n-avea urechi să audă. Era, încă de pe-atunci, numai ochi. Iar ăsta fusese doar un aspect al problemei, cel mai ușor de rezolvat. Protetica era destul scumpă în Estul Europei din deceniul trecut, când Darius își pierduse deja primul său ochi, pe cel drept. Așa că trecuse vechea graniță de la Szeged, și cu doar 900 din vechile hârtii de valoare europene, și-l înlocuise cu unul de sticlă, imposibil de detectat de către colegii săi virtuali. Oricum, la ce mai erau buni ochii după Odisee?

        Jobul lui Darius era să depisteze realii conectați la rețeaua ta, treabă la care colabora cu enități cărora abia le știa numele; nu dăduse mâna cu vreuna și habar n-avea cine erau, de fapt, pentru că nu-și transmiteau decât mesaje la job. Singura entitate cu care putea comunica în afara programului era Psihologul, chit că habar n-avea dacă era un real sau un virtual. Asta nici nu conta de fapt pentru el, mai important era că aveau subiecte de dialog. Discuții care se prelungeau până târziu:

        — De ce crezi că s-a ajuns la Odisee?

        Mereu Odiseea. Marea migrație în urma căreia dispăruseră nu doar granițele dintre țări și oameni, ci și jocul economic, iar puținele companii rămase, atribuite câte unei rase.

        — Habar n-am. Nu ne-au învins niște virtuoși sau puritani, nici vreo dictatură. Ne-am adus noi înșine la starea asta, fără să ne dăm seama când s-a întâmplat. După falimentul tiranilor, după psihanaliză și toate cărțile colosale, după toate filmele în care barierele au căzut, ce credeam, că intrăm într-un univers al autonomiei de sine?

        — Tu crezi că și-au dorit post-umanii lanțurile, ei singuri să și le fi așezat oare, bucuroși, la picioare?

        — I-o enigmă epoca de dinainte de Odisee, o imensă enigmă, repetă el, apoi tăcu.

        — Știi ce e infarctul mental? întrebă retoric Psihologul, mai mult ca să spargă liniștea, să reia cumva dialogul.

        — Infarctul nu e semnul că-ți cedează prima inimă, înainte de..?

        — Așa simt când încerc să-mi imaginez cum dracu` erau oamenii ăia. Cei dinainte de Odisee.

        — Nu noi am decis să mergem cu tehnologia, atunci. Să avem în față ecrane de laptop și în buzunar telefoane fără fir, pe care să le putem purta în buzunar, iar înăuntrul lor să se afle, comprimată, toată lumea noastră.

        — Capitalul a făcut asta? se mira iar, și la fel de retoric, Psihologul.

        — Nu noi, se apăra Darius, involuntar. Noi n-am fost, eu, cel puțin, nu am fost parte din avangardă, n-am decis și de fapt, nici n-am fost întrebat. Am fost spectatorul unui fenomen care mi-a scăpat cu totul. N-am fost parte din revoluția, mai mare decât cea neolitică, a agriculturii. Dacă aș fi putut alege ceva, n-aș fi ales nici tehnica, nici confortul.

        — Ce-ai fi…? Sau dac-ai putea alege acum, pentru atunci, ce-ai face?

        — Cu totul altceva. O revoluție tăcută.

        Dar astea erau discuții. A doua zi Darius reintra în tiparul rețelei și nu făcea nimic din ce n-ar fi putut face un virtual logat cu user-ul său. Fiecare acționa ca un filtru, contribuind la păstrarea rețelei dincolo de influența altor realități. Ca în orice job, de când Jocul dispăruse, singurele reguli admise erau regulile jobului. Deși nu mai avea ce face cu ochii (în afară de a-i urmări pe ceilalți), Darius tot își mai amintea momentul schimbării primului său ochi: un ieftin ochi robotic, ce putea doar să copieze mișcările celui său natural. Când ochiul stâng se uita în sus, noul ochi drept se mișca odată cu el, și cam atât.

        Nimeni nu putea sesiza vreo diferență, dacă nu trebuia să privești pe cineva de aproape (și Darius nu trebuia să privească pe nimeni, era de ajuns doar să-i urmărească). În fine, nu mai conta, dar dacă ar fost inspirat să investească atunci 1.000 de unități într-un computer și să mineze bitcoins, poate azi ar fi fost un virtual bogat, n-ar fi rămas doar un jobbler nevoit să presteze… Ar fi ajuns și el unul din virtualii de mijloc, interesați doar de politică. Momentul cu adevărat greu venise cu doi ani în urmă, când era în pericol să-și piardă și vederea ochiului stâng, iar sanitarii îi recomandaseră să-l schimbe, cât nervul optic mai era încă funcțional, c-un ochi bionic.  Nu-și amintea mare lucru din operație decât că-l adormiseră, picase într-un film noir (ca un coșmar în care nu mai vedea nimic), după care Zbang! se trezise cu o vedere largă, panoramică.

        — Mi-ați reparat și al doilea ochi? întrebase imediat, obișnuit să observe lumea de undeva din partea stângă a craniului. — Sau ce s-a întâmplat cu el? continuase Darius, privind nedumerit în oglinda nișei de spitalizare cum ochiul mecanic i se mișca în paralel cu ochiul proaspăt schimbat, cel bionic, chiar dacă imaginea rămânea în continuare aceeași, la fel de lată, insensibilă la mișcările lui de ochi.

        Poate dacă mișca din cap… mda, asta era!

        — Nu-i așa că nici nu-i simțiți lipsa? îi răspunse zâmbind sanitarul cu ambii săi ochi naturali, oblici.

        Sigur că-i simțea lipsa. Și schimbarea în bine o simțea foarte clar, dar ea venea însoțită de o alterare a cenesteziei, dată de schimbarea centrului său vizual. Era bine, chiar foarte bine, atâta doar că nu știa cum îl va afecta în continuare asta, sau dacă-i va mai plăcea mai târziu. Ca toți oamenii, privea cu  reticență schimbările.

        — Vi l-am anulat, fiindcă oricum nu mai aveați nevoie de el. Îndată ce vă adaptați după operație, puteți alege chiar o pereche de ochi biomecanici, ca să aveți ochi cu aspect absolut identic.

        Însă – în continuare – nefuncționali, chiar dacă imposibil de detectat, continuă să-i explice sanitarul de serviciu. Odată desprins nervul optic, ochiul nu mai putea fi reconectat. Acest lucru va fi posibil doar peste trei-patru ani, prin 2025, după analiza previzională a Computerului Medical Central, care precognoza că atunci tehnologia va fi capabilă să reconecteze nervii spinali. Iar acesta era doar un punct pe lista descoperirilor perioadei de pre-singularitate tehnologică, o listă de care atârna lumea întreagă – sau ce mai rămăsese din ea.

        — Vă puteți întoarce la job, îi confirmă sanitarul asiatic terminarea cu succes a testelor. — Sunteți ok! continuă el, făcându-i cu ochiul.

        Majoritatea jobblerilor se simpatizau. Îi lega de impresia (falsă, după Darius) că menținerea în funcțiune a rețelei era meritul lor.

        — Mulțumesc, îi zâmbi și el, odată decontectat de la aparate.

        Se ridică și începu să-și miște în jurul trunchiului capul oval, mișcare ce-i făcu tendoanele gâtului să pocnească. Dacă te gândeai puțin, toată treaba asta – să fii în puterea unui Computer Medical – era înfricoșătoare, chiar dacă oamenii care-l foloseau erau foarte bine pregătiți.

        — Probleme cu tendoanele? îl chestionă sanitarul, atent, subțiindu-și și mai tare ochii oblici.

        Era un gălbejit. Rasa albă preluase alfabetul, mărul și brânza, cea galbenă socializarea și sănătatea (cea mentală fiind considerată cea mai importantă, câtă vreme problemele corpului se rezolvau prin înlocuire de organe), împreună cu distribuția de energie, în vreme ce rasa neagră primise joburile NEXT-level legate de mâncare și cele P&G, responsabile cu producția de bunuri standardizate.

        — A, nu-nu! E doar statul prea mult pe scaun, zâmbi el și-și luă tălpășița, înainte să-i mai vină aceluia vreo idee de trecut pe fișă.

        Cum naiba vedea așa de bine, fără ultimul ochi? Atât de clar, atât de centrat… fără să mai fie nevoie măcar să clipească. Zbang, asta era! Sau nu? Nu știa. Dar nu conta, se simțea ca nou. Ecranul limpede care i se proiecta pe creier îi amintea de momentul când privise ecranul primului său MacBook cu retina display, zzz-itul fin care-i traversase toate sinapsele, senzația de super-claritate, de prea-plin, de plutire absolută pe cerul înfățișat pe displayul laptopului. Realitatea i se schimbase, de-atunci. Poate că la asta se referea cândva destinul, un cuvânt uitat sau abandonat de limbajul oficial.

        Se gândea la destin pentru că lumea i se schimbase după ce-și schimbase acel ochi. După cum mai făcuse de câteva ori în istorie, lumea de afară se săturase de inechități, se revoltase și schimbase lumea cu alta mai bună și mai dreaptă, prin tehnologie; sau mai bine-zis, o împărțise în mai multe realități paralele – rețelele. Iar rețeaua lui, Cheese, era una din cele 7 rămase de la „Stop-joc”, cum era numit momentul de după Ultimul crah, în care Comisia decretase că economia nu mai putea fi considerată o știință și o eliminase din istorie.

        Banii, cel puțin în forma de atunci, erau inacceptabili, așa că pentru a reconsidera încrederea, pentru ca oamenii să mai poată trăi într‑o societate dependentă de ei, producerea banilor fusese încredințată computerelor personale, care îi produceau (operația fiind cunoscută sub numele de minare) și autorizau tranzacțiile. Minarea era singura modalitate prin care banii ieșiseră de sub influența băncilor și a guvernelor, fără a dispărea cu totul. Controlul fusese preluat de blockchain, iar ultimii bani reali fuseseră folosiți ca măsură a valorii și plată a fuziunilor dintre entități.

  • fragment din nuvela SF „Viața după Amazon”

– continuă aici

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: