Advertisements

Oameni și chipuri

Trăim de aproape nouă luni sub „amenințarea” unui nou virus gripal, cu unele țări aflate sub primul, altele sub al doilea val de infectări. Italienii vorbesc de al treilea, iar chinezii se pregătesc chiar de al patrulea val – de unde se vede că „valurile” astea de infectări îs subiective (când subiectul e o țară) și depinde de fiecare subiect dacă/cum le vede, sau cum știe să-l treacă, să-l depășească și să nu se lase copleșit de ele. Cu toate astea, medicii încă descoperă noi simptome, deci virusul se răspândește și evoluează.

Trăim o epidemie în curs de desfășurare, care se va întinde pe mai mult de un an de zile, pare-se. Lațul se strânge și, vrem / nu vrem, ne apropiem și noi de o anumită imunitate de turmă. Cei mai adaptați la actuala și viitoarea pandemie sunt politicienii, care au început să adopte rapid pe listele electorale medici și asistenți – epidemiologi sau nu, da` să fie pentru orice eventualitate. Asta pentru că omul este singurul animal politic. Și animalele au ierarhii, dar nu există (sau nu știm) o politică animală, cel puțin în sensul și amploarea pe care o dăm noi cuvântului.

Animalele (cu rare excepții cunoscute: delfinii elefanții, coțofenele și cimpanzeii) nu sunt interesate nici de oglinzi, de imaginea lor reflectată acolo, motiv pentru care oamenii afirmă că ele nu au conștiință de sine. Se pare că pentru animalul lider de turmă sau de haită, propria expunere nu există, iar acela o trăiește fără a-i păsa prea mult de condiția sa. Doar omul tinde atât să fie recunoscut cât și să recunoască pe sine, căutând un adevăr în imaginea sa. Politicienii afirmă că la alegerile locale nu contează atât ideologia sau partidul, cât omul – înţelegând prin aceasta că electoratul va alege în cele din urmă omul, în detrimentul siglei sub care acesta candidează.

Oamenii nu transmit doar informaţie – în acest caz comunicarea ar fi doar un schimb de mesaje. Transmitem şi sentimente, iar în comunicarea interumană contează şi chipul cu care comunici. După chipul interlocutorului ne formăm prima impresie, chit că apoi caracterul este cel care contează, după ce ajungem să şi cunoaştem omul cu care dialogăm. Majoritatea interacţiunilor umane încep cu un dialog. Ne intersectăm cu cineva, ne salutăm sau ne cerem scuze, dar prima interacţiune, întâmplătoare sau nu, este pretextul unui dialog al privirilor.

Conştient sau nu, acestea se plimbă pe faţa interlocutorului, desluşind acolo un cod, conturând o primă impresie, pe care o „salvăm” în dreptul omului și la care vom re-apela, atunci când ne reîntâlnim cu el. Am vrut doar să reamintesc cât de important este chipul omului; până și salutul militar cu mâna la frunte vine de la un obicei al cavalerilor, care își ridicau vizierele când se întâlneau, pentru a-și arăta bunele intenții. Nu ştiu în ce măsură păstrăm şi spiritul unor personaje, dincolo de obiceiurile pe care le preluăm.

 

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: