Advertisements

Nu-sunt-bani în țara lui Nu-se-poate

După ce Nu-se-poate mi-a mâncat copilăria, sub comunism (chit că nu știam atunci ce este), Nu-sunt-bani a fost expresia care mi-a marcat experiența antreprenorială. Vine clientul la tine cu o problemă, îi găsești o soluție ingenioasă pentru ca tot el să-ți spună: da, e grozav, dar nu sunt bani. Nu poți să faci ceva mai prost (și mai ieftin)?

Subfinanțarea e cronică, iar asta se vede mai ușor acum, cu salariile mari. Înainte observai cum dispar firmele după 2-3 luni din centrul orașului, din cauza chiriilor mari. Acum, pentru o firmă cu 4-5 salariați, e de ajuns o lună proastă ca să închidă „prăvălia”. Nici cu banii europeni nu e mai grozav.

A trebuit să vină un comisar european român să ne spună că nu era nevoie să depunem dosarele de finanțare în 5 dosare cu șină, cu opis și sute de pagini. UE le-ar fi acceptat și în format electronic, semnate electronic – tehnologie pe care firmele și ONG-urile românești o folosesc de ani de zile.

Erau bani cică și pentru infrastructura rutieră și chiar și pentru cea feroviară, dacă noi voiam s-o rezolvăm cu fonduri europene. Dacă până acum m-am amuzat, întrebarea este una serioasă: de ce n-au ieșit acum vreo 10 ani foștii comisari europeni să spună că UE nu cere această birocrație stupidă? Era de ajuns un comunicat de presă, sau hai, unul televizat.

De ce n-au trimis directive ministerelor că putem cere bani să ne rezolvăm infrastructura și nu să finanțăm tot felul de programe gen POSDRU, startup-uri și alte denaturări ale pieței economice private? De ce nu i-a deranjat d-na Corina Crețu pe (azi) foștii săi colegi de partid, atenționându-i că ne vom bloca în propria birocrație? De ce a tolerat Bruxellesul apariția unei pături locale de intermediari europeni? 

Probabil că acolo altfel se pun problemele, în lumea lui Nu-ne-interesează.

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: