Advertisements

Mai bine colonie?

Observ că o expresie, auzită de mine pentru prima oară acum 3 decenii, face iar epocă: „Mai bine colonie germană, decât mizerie PSD-istă. Acuma nici măcar colonie nu suntem” – auzi prin Kolozsvar la o șuetă. Sigur, că la politică și la fotbal toți românii se pricep, cică, mai ales când recunosc că „ăialalți” sunt mai buni. Acum 30 de ani colegii mei de armată din vestul țării spuneau, mai în glumă, mai în serios, că n-ar fi nicio problemă să ne cucerească ungurii, dacă numai așa am putea avea și noi autostrăzi ca ei.

Și a urmat Revoluția din 1989. Așa că genul ăsta de idei aruncate la o șuetă mi se par un fel de pregătire a terenului. Odată cucerită mentalitatea omului, e ușor să-l dai pe spate. Coloniile nu-s o invenție nouă. Prin definiție, e vorba de un teritoriu şi o populaţie ale căror bogăţii şi muncă sunt destinate prin legi sau alte mecanisme (impuneri etc.) să îmbogăţească o metropolă sau o altă ţară sau teritoriu. Ideea este că în colonie rămâne truda, sudoarea şi mai ales obida, iar beneficiul şi tot ce se poate exporta de acolo construiesc fericirea în altă parte.

Dar tot colonie mai înseamnă și să pleci ca să prestezi la tarife mai mici (gen jumătate de preț) și sa te întorci în țară unde să cheltuiești la preț dublu – că deh, aici trăim o sărăcie de lux, la standarde vestice. Însă astea sunt lamentări care nu duc la nimic bun. Dacă e să privim la modul o­biec­tiv, România nu putea scăpa urgiei declanșate după 1990 de colo­nialismul vestic în zona Europei Centrale și de Est. Ce se putea rupe s-a rupt, pentru a se împărți în diverse zone de influență politică sau economică.

După 30 de ani, noi vorbim de colonie dar nu știm sub a cui influență suntem: a Germaniei, ca lider economic european, sau al jandarmului mondial USA, care și-a amplasat aici scutul? Se pot distinge câteva posibile explicații ale acestei „atenții speciale”, remarcă Ilie Șerbănescu, un apologet al coloniei România în (sic!) România liberă: „a) România era posesoarea unor neneglijabile resurse (petrol, gaze, păduri, neferoase), ceea ce reprezintă în colonialism un handicap, generând acțiuni prioritare din partea puterilor coloniale, în timp ce nedeținătoarele de resurse sunt mai lăsate în pace;

b) România nu mai avea datorii externe, fapt ce trebuia pedepsit, spre a se înțelege bine că neatârnarea de mecanismul îndatorării este un fapt netolerat în lumea colonială; c) România putea fi pentru unele dintre puterile coloniale ale vremii și locurilor ținta unei dezmembrări, cum a fost, de pildă, cazul Iugoslaviei și cum nu a fost cazul Bulgariei sau Ungariei.

Al doilea motiv este determinat de concursul intern halucinant dat de trădarea de neam și țară la transformarea României într-o colonie, ceea ce, probabil, nu a avut egal în comparația ce se face firesc cu celelalte foste surori comuniste ale zonei.

Cu timpul, de o manieră implacabilă, modul în care se derulau lucrurile în colonialismul european – pe traseul de la Vest la Est – s-a articulat și în interiorul zonei înseși. Situat cu un pas înainte istoric, capitalul central-european a găsit o scăpare spre Est.

România este actualmente teren de acțiune pentru capitalurile unguresc, cehesc sau polonez.

Cât privește circulația pe contrasens, aceasta este interzisă în colonialism în general, iar colonialismul european nu face excepție. Există doar excepții investiționale românești în Ungaria, ungurești în Austria, bulgărești în Polonia, poloneze în Germania. Și așa mai departe! Însă mici și neimportante! Situat cel mai la Est și cu zidul rusesc la Est, capitalul privat românesc este cel din urmă în regiune”.

Așadar, dacă suntem o colonie – atunci s-ar putea să fim una globală, conchide Șerbănescu: „colonia România este cea mai colonie dintre coloniile regiunii”. Cei care votează de ani de zile aceiași primari cu smântână la gură (adică mai mult sau mai puțin corupți) motivează că omul „a furat, dar a și făcut”. La fel, cei care deplâng statutul actual de colonie, cum este Ilie Șerbănescu, afirmă că „în cazul în care acceptăm că tranziţia s-a făcut în bună măsură pe bază de furt, trebuie să fie inclusă la loc de cinste în domeniu contribuţia capitalului străin la jaf”.

Și că „în ziua de azi, capitalul străin externalizează către ţările de origine profituri înainte de fiscalizare de cel puţin 35-40 miliarde de euro pe an. Niciun sfanţ din aceştia, odată trimişi în străinătate, nu se mai învârte prin economie. Sunt dispăruţi iremediabil. Sunt pierderi ireversibile. Nu că furturile străinilor sunt mai rele decât cele ale românilor, dar, obiectiv, banii furaţi de români mai rămân prin economie, în timp ce aceia furaţi de străini se duc iremediabil pe apa sâmbetei, fără întoarcere!”

Așa o fi, însă nu trebuie să uităm nici că România a fost 45 de ani în sfera de influență sovietică. Faptul că la începutul acelei perioade am fost spoliați atât de bunuri cât și de oameni de valoare, în timp ce eram mângâiați părintește pe creștet, nu schimbă cu nimic lucrurile. La fel cum nici faptul că în ultima parte a perioadei amintite ne-am câștigat un oareșce statut de „independență”.

Poate că tocmai acel statut – atât de des invocat, că mai că ni se părea real – să fie motivul pentru care ne afectează atât de tare posibilitatea de a fi o simplă colonie. Pentru că în capitalismul global, diferența de la „a fi angrenat în sistem” la „a fi sclavul sistemului” este dată de o linie subțire, asta deoarece să scapi hățurile se poate întâmpla ușor.

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: