Advertisements

Întoarcerile

Încercă să se ridice, însă picioarele nu-l ascultau; i se mişcau doar ochii, ca-ntr-un coşmar. Respiră adânc. Avea un atac de panică, după pierderea vederii – un miner cu o intuiție ca a lui, ce putea suplini puterea de procesare a unui supercomputer ASIC? Ar fi trebuit să se liniștească, acum că știa intențiile lui Jerkins. Hai să vedem ce-aș putea face – încercă el să-și pună mintea în mișcare pentru a ieşi din starea de panică –  să se plângă Comisiei? Peste Consiliul director al fiecărei entități (ce suplinea legile jocului necesar minării eurocoinilor, făcând astfel posibilă existența persoanelor interesate să apuce post-umanul), exista Comisia.

Un grup menit să vegheze la păstrarea legilor vechiului joc politic (dreptul umanului) şi care le concepea pe cele ale calculatei lumi noi: drepturile post-umanului. Legile non-oamenilor nu interesau pe nimeni, așa că virtualii nu intrau în calcul. Cu umanii era simplu, ei având un singur drept principal, de la care (ce-i drept, e drept!) decurgeau toate celelalte: supraviețuirea fizică. Viața era dreptul fundamental, iar umanul trebuia păstrat în viață cu  orice preț. Chiar cu prețul ochilor, după cum pățise Darius.

Cu asta, că nimici nu va mai fi vreodată la fel, ca și cu ideea schimbării aspectului fizic, se obișnuise încă de la înlocuirea primului său ochi, dar cu realitatea de a nu mai putea accesa un medical, la care mai aveau acces doar sanitarii cu pregătire de specialitate, se adaptase mai greu. De priceput, pricepuse el că sanitarii aveau ani de pregătire egali cu medicalii de tip vechi, şi totuși.  Ok, în plus față de cei vechi, făceau si cursuri de utilizare a noilor şi sofisticatelor dispozitive medicale aşa că, de la disoluția statelor-națiuni și a granițelor, sanitarii deveniseră tot mai căutați, ca singurul personal mobil.

Medicalii ocupaseră poziții în locuri inaccesibile noilor jobburi ajunse, odată cu descoperirile neuro-științei, adevărate fortărețe. Cineva trebuia să asigure stabilitatea în această lume interconectată, se promovaseră medicalii în fața Comisiei, pe când încă mai funcționau printre reali. Era nevoie, în contrapondere, ca unii să fie mai mobili decât alții, astfel că mobilitatea devenise dintr-un drept acordat unora sau altora, o obligație; asta dacă voiai să rămâi în sistemul Facebook, una dintre cel mai discrete și mai libere entități ale rasei albe. Fiind mobili și interschimbabili, și la fel de școliți (ca timp, chiar dacă nu aveau același nivel de acces) ca și medicalii, sanitarii ajunseseră să îi înlocuiască în sarcinile curente.

Asta în timp ce medicalii nu mai erau simpli indivizi – ieșiți dintr-o Școală, oarecare. Ei ajunseseră însăși Școala: savanți interdisciplinari, transumaniști care trebuiau ținuți la curent cu descoperirile științei, pentru a putea continua progresul bio-medicinei. Cam așa stăteau lucrurile în mai toate domeniile, dar aici, în nișele-spital, singurele persoane care-i mai puteau interoga, prin intermediul CMC, pe medicali, singurii cu pregătire de specialitate și drepturi la parolă ca s-o facă, erau ei, sanitarii. La toate astea se gândi abia o fracțiune de secundă, pentru că nu-l mai interesau.

Era doar un unghi de vedere, un simplu unghi din care mintea lui, eliberată printr-un paradox fericit – eroare medicală, sau ce-o fi fost – reușise să evadeze, bucurându-se de imaginea panoramică. Avea senzația că înțelege tot, că are o imagine de ansamblu. Mintea lui Darius funcționa pe alte coordinate, vizuale: gândea global, ca fără să se mai împiedice în detalii care, pentru alţii, păreau că dau savoare vieții. Cum e să nu mai ai gânduri? Să pricepi tot, să desluşeşti orice problemă asupra căreia te focusezi, dintr-o privire?

— Cum dormi? îl întrebase Eugen la evaluarea anuală.

— N-aş putea fără filme, recunoscuse Darius. Iau atâtea nootropice ca să dau randament, sau na, măcar să nu fac greşeli la jobb, că nu cred c-aş putea dormi nici cu pastile.

— Şi ce visezi?

— Tot ce vreau!

— Momente din viitorul apropiat?

— Cred că da… însă pornesc din trecutul apropiat…. sau din prezent!

Prezentul (ce date avem, de unde pornim) şi chiar viitorul apropiat (unde putem ajunge) apăreau clar oricărei priviri cinematice, dar pe măsură ce lărgeai imaginea, odată cu perspectiva, totul devenea ceţos, complicat. Dac-ar fi fost nevoit să dea un interviu la poligraf înainte de scurt-metrajul și cafeaua noir cu care își începea dimineața – când primea parametrii de atins peste zi – ar fi ieșit un zero. Fiindcă, spre deosebire de milioanele de in-divizi (și mai ales, de in‑divide) cu care concura, Darius n-avea vreun soft de zi, nicio abilitate de a utiliza prognozele. La el totul se rezuma la intuiție – chestie acceptată, din fericire, de misterioasa conducere a entității sale, acel Consiliu cu care minerii rareori își doreau să aibă de-a face.

Prefera să sape fiecare în anonimat, mulțumindu-se cu cei 10 terabiți alocat în rețea, cu ajutorul cărora fiecare putea urmări, câte 10.000 useri. Atâta doar că nimeni nu stătea prea mult în rețeaua oficială, unde intrai cu sarcini precise, ștergându-ţi apoi urmele la ieșire. Virtualii ce mai călătoreau, în timp ce majoritatea umanilor îşi petreceau viaţa acasă. Acasă este centrul și circumferința, începutul și sfârșitul, locul unde ne petrecem cea mai mare parte a vieților noastre – scrisese cândva, prin secolul XIX, Charlotte Perkins Gilman. Cărțile în format tipărit dispăruseră de mult, câteva coperți rezistau, înrămate ca relicve, prin locuințele inaccesibile ale puternicilor lumii, în timp ce pentru jobbleri se păstrase doar acest citat. Apărea pe același perete, atât în camera-birou de 4 metri pătrați folosită de Darius, cât și în cea a lui Mary.

– continuă aici

  *fragment din nuvela SF „Viața după Amazon”

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: