Advertisements

Firea versus Boc

O prostie comparația de aseară a lui Băsescu dintre Firea și Boc: nu este, pentru cine are ochi să vadă, o diferență absolută între cei doi. Ambii sunt variante ale aceluiași proiect politic. Și Boc dă nefăcute ca mari realizări, dacă ar fi să ne amintim doar de Cartierul tineretului, Orășelul inovației, Buftea de Cluj, Antonia sau Betonia – pentru că numai cine nu muncește nu greșește.

firea2Politica nu este, n-a fost vreodată la noi, o meserie „serioasă”, nici măcar azi n-are atribuit un cod în COR. Primarul e în primul rând politician, abia vicele dacă e un vag administrator, ambii fiind aleși pe liste de partid ori prin negocierea procentelor: niște făcături de imagine, mici impostori care-și asumă realizările sau indignările altora. Și pentru că se simt cu musca pe căciulă, au boala asta a băilor de mulțime: își dau din când în când câte-un check-in la un eveniment să vadă cât sunt de adulați sau urâți. Și uneori le iese, alteori nu.

Ce le iese cu siguranță este momentul alegerilor. Acolo cineva trebuie să câștige, nu se poate termina 0-0. Cât ar fi de slab, un candidat va câștiga, indiferent cât de puțină lume vine la vot, iar unii reușeșc să tragă vreo doi ani de acel rezultat, după care intră iar în campanie electorală, punându-se pe asfaltat ocolitoare, schimbat borduri și, în general, pe terminat proiecte începute în legislatura precedentă.

Photo DANIEL MIHAILESCU/AFP

Photo DANIEL MIHAILESCU/AFP/Getty Image

Comparația făcută de Băsescu este doar o exagerare: Boc e mai bun pentru că e de-al lui, el l-a „descoperit” și numit. La fel, pentru cei din Voluntari sau pentru PSD-iști, Firea e de-a lor. Toate exercițiile astea de admirație pentru un politician sau altul nu sunt decât exacerbări ale patriotismului local. Iar admiraţia asta nu e departe de ură, în care se şi răstoarnă la cel mai mic obstacol.

Elogiul admiraţiei ar trebui să fie stingheritor în primul rând pentru cei vizați, datorită perfidiei şi harassment-ului pe care virtual le conţine. Traian s-a delimitat de Emil când i-a recomandat să nu candideze pentru noul PNL la Primărie. Acum și-l laudă iar, folosind un fals refren maestru-discipol. Urmarea admiraţiei este (spunea cineva) delimitarea rapidă, perfidă – sau cruzimea, dacă nu direct ura.

Când admiri pe cineva fă-o onest, pentru că aderi raţional la valorile celuilalt, la armătura lui ideatică, fără umbra celui mai mic sentiment de adoraţie, mentorat sau discipolat. Fă-o pentru că simţi că omul ăla are dreptate în viziunea lui asupra lucrurilor, nu pentru că vrei să-ți asumi o parte din meritele lui, sau pentru că privești tu spre el.

Asta sfârşeşte mereu prost. În plus, elogiul admiraţiei are ceva iremediabil oriental; spiritul occidental evită să fie mai întâi ancilar pentru a fi spirit, să plece de la mersul în genunchi pentru a se îndrepta apoi de spate. Confruntă de la început, pune probleme, fă dispute, în cinci minute creează o schismă; spiritul va înainta acolo prin negaţie, nu printr-o ascultare de mănăstire.

Acest model al supunerii oligofrene, câţiva ani, urmată de uciderea „tătucului” spiritual e plicticos de oriental.

Începi ca un fanatic sectar, ca un „fan” declarat al cuiva, deși nu e clar şi analizabil ce admiri acolo, şi poţi sfârşi oriunde. Altfel rezistă ce începe printr-o dispută sau încăierare, pentru a deveni prietenie la cataramă şi respect reciproc. Individual, admiraţia este calea cea mai puţin onestă, în raport cu sine, prin care poţi să te apropii de celălalt.

Şi cea mai sigură să nu înţelegi ceva din rest.

Advertisements

Lasă un răspuns