Advertisements

Un episod teatral

Alfa căscă gura larg, așa cum mă așteptam, și ciuli și urechile, deși coada o avea vârâtă adânc între picioare.

— Contele, cum îi ziceţi dumneavoastră amicului comun, a descoperit în arhiva Muzeului că vatra vechii localităţi – pentru că înainte de Oraş au existat aici un castru (apoi o Cetate) şi un sat prin alipirea cărora s-a format localitatea cu același nume – ei bine, vatra era în zona dealului unde se adună gunoaiele marelui Oraş. Care, ca orice oraş ce se respectă, avea vreo patru gropi provizorii, impropriu numite așa căci se-nălţau, precum vulcane gata să erupă, în preajma gropii noi, ecologice și europene, aflată în construcție de peste un deceniu.

Alfa strânse din fălci, auzind de isprava amicului comun, dar nu păru afectat; i-am expus și consecința:

— Dacă acolo era vatra Satului, locul unde trăiau oamenii simpli, acolo se-adunau și veneticii. Comorile…

— Ce comori? tresări Alfa, fulgerat de-o bănuială.

— Păi ce fac 9 din 10 tineri în Orașul ăsta? În timp ce voi scumpiți centrul, ei umblă după aurul ascuns la periferie. După ce-or afla că n-au dat banii degeaba pe detectoarele lor de metal, cât credeţi că va mai dura să apară, nu mâini invizibile ca ale slugilor voastre, să dea foc gropilor de gunoi, ci mâini reale, gata să ardă în flăcările care apar deasupra comorilor?

— Astea sunt povești, domnișoară, se liniști Alfa.

— Deocamdată sunt doar povești, atâta timp cât e doar mitologie. Dar când o să apară și o carte, care o să facă rumori… s-ar putea să nu se știe.

— Bine, domnișoară! se ridică Alfa și-mi deschise ușa biroului, dându-mi ocazia să-l văd de-aproape.

Aproape că-i auzeam vibrând magnetismul și forța interioară.  Era un exemplar masculin reușit și dacă nu ar fi fost atât de bogat și arogant, mi-ar fi putut fi chiar simpatic. Părul ușor grizonat îi dădea un aer serios, tulburat doar de gropițele din obraji. Îmi plăceau mai ales sprâncenele bogate, încă neatinse de vârstă. Avea ștaif, fusese bine crescut, într-o familie de intelectuali. Începuse mai multe businessuri în acelaşi timp, dar interesul pentru  bani, şi mai puţin pentru alte afaceri, apăruse la el abia în ultimul deceniu. Oameni erau doar colaboratorii săi, îmbogăţiţi în urma afacerilor făcute cu el, a serviciilor prestate întocmai și la timp. Ceilalți, ca mine, erau niște insecte. Așa mă simțeam sub lupa ochilor săi căprui, o gâză ascunsă până atunci de iarba verde și, dintr-o dată, amușinată de-un cățel, ce mă privea amuzat de încurcă-tura evidentă în care mă aflam, în care mă pusese. Și din care mă scoase tot el, ducând mâna, cu un gest studiat, în buzunarul interior al costumului maroniu făcut la comandă.

— Știu că vă place teatrul, domnișoară, așa că v-am făcut rost de două bilete la premiera ultimului spectacol de la Teatrul Național.

Am citit ce scria pe bilet, de fapt era o invitaţie dublă la o premieră pe care nu voiam s-o scap, bifasem că sunt interesată de eveniment pe Facebook. Marele regizor şi director al Teatrului Maghiar de Stat din Oraş făcea des rocada cu la fel de marele şi la fel de regizor și director al Naţionalul român: îşi jucau spectacolele unul la teatrul celuilalt, pentru a nu fi puşi în situaţia de-a semna şi la serviciu, şi la primire. Ce-i drept, situaţia asta o evita mai ales directorul Naţionalului român, în timp ce marele director şi regizor optzecist de la Teatrul de Stat mai scăpa câte-o piesă și în propriul repertoriu, după ce se plângea puţin de lipsa finanțării de la Ministerul Culturii.

— Și ar trebui să-l vedem împreună, sau?

— A, nici vorbă! Dar ar fi totuna, în gura lumii, din moment ce oricine ştie că aceea este loja mea.

— Ei, dacă-i musai, cu plăcere! Şi ceilalţi ocupanţi ai lojei, nu vor fi deranjaţi că nu apăreţi cu consoarta?

— Doar fiul meu este amator de teatru, dar cum nu este în localitate duminică seară…

După ce acaparaseră Orașul, hyper-bogații voiau să-l lase moștenire, cu tot cu probleme, progeniturilor.

— Și ce va spune prințul moștenitor când va afla?

— Nu e încă moștenitor, așa că nu-i treaba lui cu cine împart eu loja sau altceva. Și să știi, Anee-Marie, mă tutui el, franțuzindu-mi numele cu o familiaritate ce mă luă complet pe neașteptate, că ne pasă ce moștenire lăsăm în urmă, chiar dacă puțini ar crede asta. Orașul pe care l-am moștenit noi era unul industrial, iar acum, datorită numeroaselor afaceri locale în servicii, mai numeroase decât cele de producţie (afaceri care și-au închis treptat facilitățile din centrul orașului, speculând prețul ridicat al terenurilor), Metropola de azi este un oraș antreprenorial, orientat cu precădere spre servicii. Să știi că-ntr-un oraş industrial, salariile nu puteau crește aşa cum se întâmplă într-un oraş antreprenorial ca al nostru. În oraşe industriale, puterea de negociere a angajaţilor este mult redusă pentru că oamenii nu prea au unde să se ducă. Având în vedere acest lucru, la care se adaugă rutina zilnică, fără excese şi fără cheltuieli inutile, nu există acea presiune constantă şi puternică de-a încerca să obţină salarii mai mari.

— Când vă ascult, cred că trăim în orașe diferite, totuși, am încercat eu să păstrez distanța.

— Ei, haide, ştii că nu-i aşa. În oraşele mari, care se bazează mai mult pe servicii, mobilitatea este mult mai ridicată şi presiunea pe salarii creşte. Într-un oraş industrial poţi să intri în fabrică şi să rămâi mult timp acolo, fără ca vechimea şi experienţa obţinută să fie recompensate foarte mult. La fel e peste tot în lume: în oraşele industriale sunt salarii mai mici, în timp ce în oraşele de servicii presiunea este mai mare din partea angajaţilor pentru a obţine salarii mai mari, pentru că au cheltuieli mai mari, acestea fiind şi oraşe de consum.

— Şi presiunea asta vine la pachet cu vile, amante?

— Nu pentru toată lumea, dar e un alt mod de viaţă.

— Pentru parveniţi, poate!

— Hm, se supără în sfârşit Alfa acolo, în dreputul uşii, unde stăteam pălăvrăgind. — Şi asta vine de la persoana pe care o vedeam potrivită ca vice-primar…

— Pardon, mie mi-aţi zis vice-primăriţă! Ştiţi, domnule Alfa, de ce v-am luat în serios, măcar pentru o discuţie, propunerea indecentă?

— Vă ascult, domnişoară, luă el loc într-un fotoliu din hol, şi mă invită şi pe mine cu un gest să mă aşez.

— Pentru că sunt pături întregi ale populaţiei, clase şi populaţii-fantomă care nu există pentru democraţie. Mai bine de 45% dintre români nu sunt reprezentaţi de politicieni. Să adăugăm pauperii, clasele modeste: sunt destul de buni pentru a vota, nu destul pentru a se reprezenta. Au astfel dreptul de a alege, nu însă de a fi aleşi. Primiţi în serai sunt doar parveniţii – în sensul propriu, cei care se smulg din rândurile şi condiţia lor şi izbutesc social să parvină. Ce partid va spune: să recrutaţi, de mâine, în structurile locale, 60% lucrători, sau 50% femei, funcţionari şi săraci? Există astfel, şi e reprezentată, doar o clasă de mijloc-superioară (rasism social pe deplin natural), un neajuns democratic despre care se tace adânc de trei decenii, socotit a fi lucrul cel mai firesc. E ca şi când ai avea în permanenţă, la putere, o Cameră a lorzilor parveniţi. De-asta v-am ascultat…

— Nu înțeleg, m-ai ascultat pentru că…?

— …Fractura din societate nu e înţeleasă. Se ignoră că 60-70% din societate e exclusă din contractul social, și am sperat, pentru un moment, că un om de afaceri de talia dumneavoastră înțelege și ar fi dispus, de dragul bunăstării generale, să facă un reglaj.

— Draga mea, mi se confesă el, singurul reglaj pe care aș fi dispus să-l fac ar fi să compensez niște datorii și, eventual, în rare cazuri – precum cel de față – unul hormonal. Nimic mai mult. De bunăstarea generală se ocupă administrația, guvernanții care umflă pentru asta salarii babane. De ce le-aș face eu treaba?

— Cum ziceam când mă pregăteam de plecare, e tot mai evident că trăim în orașe diferite. Dumneavoastră în orașul arivist, eu în cel activist!

— A, dumneata te revendici acum de la mișcarea #rezist! Să ştii că dincolo de afaceri, pentru mine
tot experienţele cu oamenii au primat, chiar dacă în unele am pierdut. Din cele mai multe am avut de învăţat. Cel mai importat este să înveţi ce să nu faci!

— Şi ce n-aţi făcut, de exemplu?

— N-am încălcat vreodată reguli scrise sau nescrise şi nu m-am implicat, până acum, în politică. Dumneata observi că sunt pături sociale slab reprezentate la noi…

— …sau deloc! nu m-am putut eu abține.

 — Sau da, poate. Eu cred că mai avem multe de învăţat aici, în ce priveşte îmbunătăţirea dialogului şi colaborării dintre mediul politic şi cel de afaceri. E o fractură absolută şi-ntre cele două domenii. Modele care există astăzi în lume, de exemplu în China, nu se regăsesc la noi. Vorbeam cu nişte bancheri care-mi povesteau că acolo, unde totul creşte, în jurul unei administraţii locale există un consiliu de consultanţi, format din experţi pro-bono. De exemplu, preşedintele Deutsche Bank e în consiliul consultativ al primarilor din Beijing şi din Shangai, şi ei se întâlnesc o dată pe lună şi discută. Sunt implicaţi consultanţi din diverse domenii: bancheri, imobiliare, antreprenori locali de mare anvergură, oameni care, într-un dialog absolut real pe parte de administraţie, nu pe parte politică, caută împreună soluţii.

— Orașe diferite, fracturi diferite, viziuni….

 — Să zicem că nu mă interesează viziunile diferite, pot să fac abstracţie. Dar dacă dumneavoastră, odată ajunsă în funcţia de vice-primăriţă a marelui Oraș, veţi aduce un Consiliu de afaceri, în locul ONG-urilor care se adună degeaba în Sala de sticlă a Primăriei, eu vă susţin fără să mă intereseze ce alte viziuni mai aveţi!

— În sfârşit, o propunere rezonabilă. Şi cu afacerile sentimentale?

— Dacă va fi cazul şi nu ne pierdem interesul, poate c-am avea ce discuta chiar și la ţigara de după…

Dacă ar fi să fac altceva în viață, ce-mi place mai mult decât să vorbesc sau să scriu, ar fi să am pe cineva cu care să fac dragoste, așa că a doua propunere a lui Alfa, mult mai rezonabilă și ceva mai decentă, m-a prins cu zâmbetul pe buze. Era de văzut dacă avea sens cu el, dacă puteam să-l aduc acolo unde voiam, poate era inutil, dar vedeam acum că și el se străduia cu mine. Figuram deja una în planurile celuilalt, și unul… cine știe! Știu cum se îndrăgostesc femeile inteligente (ca proastele) și nu aveam de gând să repet experiența cu Jorj. Cu tipul ăsta n-aveam de gând s-o dau în bară: la cel mai mic risc sau inconvenient aveam de gând să mă opresc. Pentru bărbați e mult mai simplu, așteptările lor în ceea ce ne privește sunt cât se poate de banale, dar numeroase: bune la pat, curate, gospodine… Te vor sexy, ieftină și de mare calitate – cât din partea lor, să zici mersi că te onorează cu prezența.

— Bine, domnule Alfa, mulțumesc pentru invitație!

— N-aveți pentru ce….

— Ei, aici aveți dreptate, deocamdată n-am, nu prea am înţeles de ce m-aţi chemat, dar cred că nici dumnea–voastră nu ştiaţi cu cine aveţi de-a face! Ce știu foarte clar e că urmează vremuri fără suflet, iar aurul nu vine la suprafață fără noblețea sufletului celui care îl caută.

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi cu aurul şi de ce tot revin căutătorii ăştia de comori în dialogul nostru, Ana Maria, sau domnişoară, nu ştiu cum vrei să-ţi spun…

— Voiam să spun că averea fără suflet, fără cultură, nu înseamnă nimic altceva decât o dizolvare în amorf.

— În fine haideţi să… să mai lăsăm câteva subiecte în suspensie, mă rugă el, vizibil excedat de discuţia care se prelungise în dreptul uşii.

— În suspensie, pentru?

— Următoarea întâlnire. Cer scuze pentru propu–nerea de azi. Adevărul e că nu mai ştiu să vorbesc decât cu cei care lucrează pentru mine, şi aproape că nu mai am viaţă personală. De-asta ar trebui să ne vedem în altă parte decât aici, la birou, poate la teatru…

— Poate, m-am întors eu pe tocuri, fără să-mi mai iau la revedere şi lăsându-l să sufere pentru mojicia lui.

De fapt, odată ce-i descoperisem modul de gândire şi de viaţă, îl individiam pentru ultimul – şi nu doar pe el, ci pe toţi suprabogaţii, pe adevăraţii bogaţi. Cei discreţi, aproape necunoscuţi – aşa ca el – care abandonaseră sau erau pe cale să renunţe la toată agitaţia asta. Puteau să-şi vândă oricând acţiunile, să-şi ia un iaht sau câteva vile pe diferite meridiane, şi adio.

Ne vedem în noua lume – putea spune oricând unul ca el, care-și permitea să stea deoparte, arbitrând schimbările din societate 25-30 de ani, până când majoritatea problemelor vor fi clarificate, într-un fel sau altul. Şi atunci de ce n-o făcea, în loc să-mi debiteze mie propuneri cu vice-primăria şi alte prostii. Îi plăcea de mine sau voia să se implice? Habar n-aveam, tot ce ştiam era că eu una încă nu puteam face una ca asta, căci „acţiunile” mele nu erau tipărite încă nici pe hârtie volumică, măcar, darămite pe hârtii de valoare ca ale sale. Aşa că aveam nevoie de el la fel de mult cum, probabil, avea şi el nevoie de mine – dar fără s-o ştie. În loc să-mi pierd vremea criticând actuala administraţie, puteam s-o reformez din interior. Făcută constructiv, critica aduce plus-valoare şi, uneori, e singurul motor care împinge lucrurile înainte. Doar cu bănăvoinţă şi laude – foarte preţuite în Metropolă – nu aveai cum să obţii acelaşi efect. Actualul primar era ca musca la arat:  avea impresia că progresul marelui Oraș se datorează măsurilor sale, când abia putea ține pasul cu mediul privat, ale cărui probleme reale erau altele, după cum începusem deja să intuiesc.

Oamenii ăștia, dacă mai aveau ceva uman în ei după ce făcuseră averi călcând pe capete și legi slabe, găseau tot mai greu terenuri şi afaceri profitabile în care să-şi investească banii, şi mai ales (marea lor dramă) nu aveau nicio idee ce se va întâmpla după ei, cine le va duce mai departe moştenirea. Marele Oraş era blocat de lipsa infrastructurii, în timp ce mica Ţărişoară murea în lipsa meritocraţiei, a liderilor autentici.

Ce-o să se întâmple după, să zicem, prima jumătate de secol de proprietate privată, după Revoluţie? Cine-o să învârtă roata mai departe? Ce-o să se aleagă de afacerile locale, de capitalul autohton și la ce bun atâta zdroabă, la urma-urmei? Nu știu din ce moment al sosirii mele în Metropolă devenisem eu interesată de inegalităţile sociale: de când explodaseră chiriile urmând tot mai absurda creștere a prețului locuințelor? Deveni–se tot mai greu de trăit nu doar aici, ci în toate celelalte orașe cât de cât înfloritoare, foste capitale regionale, care concentrau locurile de muncă avantajoase. Între timp, degradarea vechilor industrii împingea sărăcia spre alte orașe și regiuni, creând bule vizibile în care norma erau lipsurile. Şi alți indicatori ai inegalităţii arătau înrăutăţiri: în sănătate şi la nivelul speranţei de viaţă. De ce sunt oamenii săraci, cu toată libertatea şi deschiderea din ultimii ani, politica, internetul şi pieţele de capital?

În orice ţară civilizată raportul era 70-30, aici însă 90% din oameni se năşteau săraci şi erau condamnaţi să rămână aşa toată viaţa (sigur, în forme mascate), datorită perpetuării acestei culturi a sărăciei. Iar reprezentanţii celor două culturi nici măcar nu vorbeau aceeaşi limbă, deşi foloseau un fond comun de cuvinte. Aşa am ajuns să accept, la sfârşitul săptămânii, invitația lui Alfa la teatru. În pauza dintre acte, i-am pus întrebarea care mă preocupa, şi la care chiar voiam să-i aud, sau cel puți așa credeam atunci, că eram pregătită să ascult răspunsul.

— Ce sunt bogații?

— De-asta ai acceptat invitația? zâmbi el.

— De ce? Nu, nu – am încercat eu să mă apăr.

— Las-o așa, Anne Marie, mă tachină Alfa. — Ce să îți spun despre bogați sau bogăție, altceva decât ce știi și tu? Un criteriu simplu pentru a distinge între săraci şi bogați este ocupația. Dacă eşti o persoană care trăieşte din munca sa, eşti sărac, punct.

— Oricâtă avere ai deţine? m-am bucurat că trecuse la subiect, nu fără să nu remarc, jenată, umbra care-i traversase chipul după întrebarea mea.

— Oricâtă. Dacă eşti, în schimb, cineva care nu trebuie să facă nimic pentru a avea oricât de mulţi bani are nevoie ca să trăiască, să fie mulțumit de viaţa pe care o duce, abia acela este bogat. Criteriile de avere trebuie serios reconsiderate: cineva ca mine, care are un milion de dolari, dar munceşte ca un câine pentru a-i menţine sau înmulţi, este un sărac – orice am crede!

— Da, Marx însuşi ar numi „proletar” pe cineva care trăieşte din munca lui, care ar muri fără asta.

— La fel, un fotbalist milionar nu e bogat, în sensul strict al cuvântului, fiindcă trăieşte din efortul propriu. Dacă mâine îşi rupe picioarele e terminat; obişnuit cu un anumit nivel de viaţă, financiar se prăbuşeşte în două săptămâni dacă nu se îndreaptă spre altceva. E doar cineva provizoriu înstărit. Criteriile pentru repre­zentarea bogăţiei trebuie reconsiderate; oameni bogaţi cu adevărat sunt foarte puţini pe lume. Nu mai e validă nici măcar butada aceea, care crea un raport necesar: când bogaţii slăbesc, săracii mor de foame. Azi, săracii şi clasele de mijloc sărăcesc sau nu, dar hiperbogaţii, adevăraţii bogaţi ai lumii, continuă să se îmbogăţească.

— Cred că ordinele de mărime între ultimele şi primele trepte ale scării sociale s-au schimbat…

— Vezi că ştii ceva despre bogaţi? Deci am început bine! Dar să ştii că nu s-au schimbat doar, ordinele acestea de mărime, ci sunt aproape incomensurabile. Nu eu o spun, ci acei câţiva economişti contemporani care au refăcut calculele, găsind că ponderea celor mai bogaţi 1% din americani în totalul veniturilor naţiunii este aproape neschimbată faţă de cum era în 1960. Dacă o mână de inşi au venit cu teoria empirică cum că bogaţii sunt tot mai bogaţi, iar săracii tot mai săracii, nu e musai să picăm toţi în depresie, sau să-i aplaudăm. Ai văzut şi tu studiile recente din care reiese că declinul veniturilor se datorează, în majoritatea ţărilor bogate, profiturilor exorbitante ale proprietarilor de locuinţe, şi nu oamenilor de afaceri. În Europa, studiile arată că ponderea salariilor în venitul naţional nu a scăzut.

— Dar în SUA este invers!

— O fi, numai că asta reflectă, mai degrabă decât eşecul capitalismului, îngăduinţa legilor americane, susţinu Alfa, intrând pe un teren străin. — Dar să ştii că mă bucur că a devenit o credinţă universală, continuă el.

Aveam mai multe de aflat decât de spus, așa că m‑am decis să nu-l mai întrerup.

— De când ideea creşterii inegalităţilor a devenit aproape universală, ea a primit mai multă atenţie. Studi­ile de până acum n-au introdus în calcul divorţurile, returnările de taxe – importante pentru raportarea veniturilor la gospodării, în loc de indivizi – şi nici profiturile companiilor, ajunse la omul de rând prin intermediul acţiunilor deţinute de fondurile de pensii. Iar acest lucru e greşit, pentru că două din prejudecăţile pe care se sprijină această idee – şi nu este vorba despre locuinţe sau geografie, ci despre venituri şi avuţie – nu sunt atât de clare, cum se credea. Poate că cei mai bogaţi 1% dintre oameni s‑au detaşat de restul lumii în ultimele decenii, dar situaţia e greu de dovedit în afara SUA. În Marea Britanie, ponderea veniturilor celor mai bogaţi 1% dintre oameni nu este, azi, mai mare decât era la mijlocul anilor 1990. După panica provocată de criză, maşina ultraliberală s-a repus în mişcare, şi au devenit tot mai bogaţi: veniturile cresc cu 40% între 2004 şi 2007, cu alte 40% în 2007-2010.

— Ca şi când în 2008, n-ar fi existat o criză?

— Exact! Numărul miliardarilor a crescut cu 30% în 2009.

— Și-atunci cine sunt ei? Nu-s nici cei mai creativi inşi din lume, nici cei mai productivi? Sunt doar cei mai norocoși, sau cei mai zgârciți?

— Mai e ceva neclar aici: credinţa pe termen lung că salariile şi veniturile gospodăriilor au stagnat. Realitatea este că aceste calcule depind de inflaţie şi pot fi interpretate după preferinţa pentru o idée sau alta. Estimările privind evoluţia venitului median în SUA între 1979 şi 2014 variază de la o scădere de 8% la o creştere de 51%. Iar diferenţa spune totul. Ultima prejudecată este cea că inegalitatea averilor (activele deţinute de oameni, din care se scad pasivele) creşte. Şi acest lucru e mai dificil de dovedit în Europa decât în SUA. În Danemarca, una dintre puţinele ţări pentru care există cifre detaliate, ponderea avuţiei celor mai bogaţi 1% dintre cetăţeni n-a crescut de trei decenii.

— Bine, dar în SUA? Acolo puţini neagă faptul că cei mai bogaţi americani au luat-o înainte, pentru că averile sunt tot mai greu de estimat.

— Aici intervine etalajul bogaţilor (în cea mai mare parte moştenitori, la a doua generaţie): mari podgorii, achiziţionarea de artă contemporană, de cai pur-sânge, iahturi (cu mai puţină clasă decât velierele, cam dificil de întreţinut – 75.000 € un plin de rezervor -, dar supradimensionate, un fel de bătălie navală infantil-freudiană pentru ‘cel mai lung din lume’, titlu deţinut maximum câteva luni, când va fi depăşit de următorul; o vreme a aparţinut şeicului Dubaiului, cu 162 m, acum e al preşedintelui Emiratelor Arabe: 180 m), veliere participante la Maxi Yacht Rolex Cup din Porto Cervo. Armatorul personalizează iahtul. Designul interioarelor e realizat de creatori în vogă. Construcţia cramelor personale – capacitate, peste 2.000 de butoaie şi zeci de mii de sticle – e încredinţată totdeauna unor arhitecţi cunoscuţi. Dar discuția e mai complicată aici, după criză, firmele s-au financiarizat excesiv, și-au dublat reducerile de costuri şi au eficientizat operaţiunile prin externalizări șamd; în timp ce muncitorii de la baza companiei simt greul, cei din vârf doar beneficiile.

— Și atunci, nu e adevarat ca bogații devin tot mai bogati? Sau au ajuns doar mai zgârciți prin presiunea asta pe reducerea costurilor, care îi face tot mai greu de suportat, mai neplăcuți. Și poate mai săraci, pentru că dacă ai un comportament de sărac chiar devii așa….

— Vezi, aici e un paradox, se destinse Alfa, care se ambalase un pic de la începutul discuției.

— Nu văd, care ar fi?

— Nu poți să devii bogat dacă nu faci altceva decât să te plângi: de vreme, criză, de politicieni, parteneri, de vârstă. Oamenii bogati se plang si ei, dar în proporții mult mai mici  și nu de aceleasi lucruri: se întreabă, de exemplu, în cercuri restrânse doar, de ce nu vor copiii  să le preia afacerile?

— Mă gândesc că abilitatea asta de-a pune întrebări cu sens e destul de rară. Vouă vi se întâmplă lucruri și de aici apar dileme, în timp ce noi ceilalți, săracii, alergăm mereu după morcov, așa că nu le-avem. Iar facultatea de a petrece, de a pierde timpul cu sens, e rară. Mă gândesc că o întâlneşti doar la suprabogaţi, la moştenitorii marilor familii, o lume reclusivă total. Cred că nu există oameni mai aproape de filozofie ca aceşti inşi, care se mulţumesc să-şi piardă timpul câştigându-l, bucurându-se de o existenţă cu adevărat liberă. De aceea şi destinele lor sunt atât de interesante, de melancolice, şi nimeni, cu excepţia lui Fitzgerald, n-a reuşit să intre acolo pentru a descrie ce se întâmplă cu adevărat.

— Şi iată că ne-ntoarcem în lume, zise Alfa, auzind gongul final, sau poate ironizând concluziile mele.

* fragment din Comoara de la marginea oraşului.

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: