Advertisements

Egiptul după faraoni

Am ajuns pe final de octombrie într-o ţară transcontinentală despre care nu ştiam mai nimic, exceptând reperele istorice din școală: primul lor eveniment politic a fost acum 5.000 ani (în anul 3200 î.Hr. Egipul de nord s-a unit cu cel de sud) şi că apoi au stat patru secole sub turci (de pe la 1500 până la primul război mondial), dar şi atât e destul de edificator 🙂 e o țară veche, de 4-5 ori mai mare ca România (populație 103 milioane, suprafață peste 1 milioane kmp).

De fapt, Egypt este o Republică Arabă (numele său în arabă fiind Miṣr) ce se întinde de pe colțul de nord-est al Africii pe cel de sud-vest al Asiei, printr-un pod terestru format din Peninsula Sinai. (cu portocaliu în desenul alăturat) În antichitate, Egiptul era considerat parte a Asiei, cu escarpa Catabathmus Magnus luată ca graniță cu Africa (Libia). Au avut câteva războaie cu Israelul, în urma cărora au pierdut şi apoi şi-au recuperat peninsula Sinai, în care s-au trezit şi cu stațiunea Sharm-el-Sheik.

România are relaţii diplomatice cu acest stat doar de un secol şi un pic, primele contacte fiind stabilite în anul 1906. După Al Doilea Război Mondial, România populară iniţiază legături la nivel de ambasadă în 1957. Un timp relaţiile au stagnat, după poziţia noastră în „războiul de şase zile“. În 1969, când Gamal Abdel Nasser a început „războiul de uzură“ cu Israelul, poziţia pacifistă a României i-a supărat din nou pe egipteni, care şi-au retras o vreme ambasadorul.

Ceauşescu a vizitat Egiptul în aprilie 1972 când, pe lângă medierea conflictului arabo-israelian, a obţinut şi câteva contracte favorabile în domeniul petrochimic. Sfătuit de Ceauşescu şi din alt cauze, președintele următor, Anwar Sadat s-a îndepărtat de Uniunea Sovietică. În cele din urmă Egiptul şi Israelul au semnat un tratat de pace, în martie 1979 (ca urmare a acordurilor de la Camp David, SUA).  În procesul de pace o contribuţie importantă va fi avut şi medierea realizată de Ceauşescu.

Hurghada şi împrejurimile

Turismul actual de la Marea Roşie se datorează unor investiţii făcute în zona Hurghada (ale cărei plaje se întind pe aproximativ 36 de kilometri de-a lungul malului mării), iar denumirea vechiului sat pescăresc vine de la o plantă care creşte aici în mod natural. Versiunea română a Wikipedia îl creditează ca întemeietor al staţiunii pe omul de afaceri egiptean Samih Sawiris, unul din cei trei fii miliardari ai constructorului egiptean Onsi Sawiris, fondatorul conglomeratului Orascom.

Însă Samih Sawiris nu deţine în Hurghada niciun hotel, dintre cele 25 de hoteluri ale sale din Egipt (din totalul de 35 în lume, vezi lista completă aici), majoritatea fiind în El Gouna, o lagună exclusivistă situată la 25 km nord de Hurghada, şi în Taba. După atentatele teroriste din 2015, 2016 şi 2017 din Sharm-el Sheik (când un charter operat de compania aeriana rusă Kogalymavia – Metrojet a explodat după decolare) şi Hurghada, afluenţa turiştilor ruşi a scăzut. Stațiunea egipteană Sharm-el-Sheikh este una preferată și de români (mai ales de către bucureșteni), în special pentru sărbătorile de iarnă.

Cât despre turiştii din vestul Europei, aceştia preferă El Gouna, unde în prezent are loc a patra ediţie a El Gouna Film Festival (GFF) – ca strategie de promovare turistică a zonei. Cu toate că egiptenii au inclusiv colectare selectivă (vezi în imaginea alăturată), iar de când armata conduce această ţară arabă au apărut şi câteva drumuri noi, în regim de autostradă (cu mai multe benzi, dar fără parapeţi de protecţie, deoarece cămilele intră doar în apă), mizeria şi sărăcia par la ele acasă, mai ales în zonele apropiate de deşert. Dar sărăcia lor are alte feţe decât sărăcia noastră, iar unde sunt spaţii publice mizere, există şi multă bogăţie şi oameni care se descurcă, făcând bani din turism sau agricultură (în zona Nilului).

Coasta Mării Roşii e frumoasă, dar oamenii mi s-au părut oarecum resemnați, cu un gen de umor care aduce cu hazul de necaz românesc. Majoritatea băieților încălțați din hotel – cu excepția celor de la recepție, sau a celor importanți, a șefuleților de departament, care arată impecabil (nu vorbesc de cei de pe plajă sau cu spațiile verzi, care-s în șlapi) – au papucii ba mai mari, ba mai mici decât trebuie. Ca și cum ar fi doar două mărimi de încălțări de serviciu, mari și mici, și e bătaie mare pe ei dimineața, așa că le iau care cum nimeresc; sau pare așa din cauză că majoritatea-și târșesc picioarele?

În anul fiscal 2018-2019, Canalul Suez a adus la bugetul Egiptului 5,9 miliarde de dolari. În același an, încasările din turism au crescut la 12.57 miliarde USD, față de 9.8 în anul fiscal anterior, turismul reprezentând principala lor sursă de valută. Iar acestea sunt sume oficiale, fiscalizate, fără să intre aici bacșișul, o practică națională, solicitată expres în zonele turistice și încurajată de toți cei implicați în domeniu, de la ghizi la polițiști. FMI se așteaptă ca turismul egiptean să scadă de 6% din PIB la 2% în 2020 datorită pandemiei de corona-virus, dar asta depinde în mod critic de ritmul redresării turismului, care este extrem de incert.

 

 

 

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: