Advertisements

Schimbări în discursul politic românesc

Am început să conturez în articolele anterioare câteva schimbări intervenite în discursul politic românesc. Aceste discursuri domină din păcate de câteva luni bune agenda publică. Interesant de remarcat este că purtătorii și inițiatorii acestor discursuri sunt președinții, iar restul (clasă politică și presă deopotrivă) nu fac decât să vehiculeze și eventual să-ntoarcă pe toate fețele ideile promulgate de aceștia. Să reținem așadar că în România politicienii nu promulgă legi, ci idei.

Discursul politic devine astfel un vehiculul al ideologiilor. Ciudat că deși românii spun că nu-i interesează politica, gintă latină fiind se ambalează totuși destul de rapid de la astfel de discursuri. Chiar dacă vremea talk-show-urilor lungi și târzii în noapte a trecut, posturile-trompetă încă au aderenți. Acestea sunt ca și canalele de filme, nu mai trebuie să înregistrezi un film ca să nu îl pierzi. La orice oră deschizi TV-ul pe acel canal, asculți același discurs / exact ca dincolo, unde intri direct în film.

Ei bine, vizionarea acestor canale TV – trompetă nu rămâne fără efect. Așa cum un canal de filme îți permite să evadezi pentru moment din realitatea cotidiană, intrând într-o lume fantastică, și canalele-trompetă te imersează într-o bulă. Discursurile de acolo, oricât de critic ar fi receptate, produce un efect, fie de respingere, fie de apropiere sau adeziune pentru un anumit politician (nu ești neapărat de acord cu partidul, ci cu discursul său) și astfel discursul devine un instrument al acţiunii. Plus că, așa cum se știe

Ideile fac revoluțiile

În încercarea de a stăpâni o realitate, discursul politic vizează fie schimbarea, fie menţinerea ordinii existente. El produce volens-nolens un soi de interacţiune între membrii societăţii. În cazul recent al declanșării manifestațiilor de stradă, acestea copiază destul de fidel opțiunile politice la care aderă sau nu participanții. La fel și lozincile sau pancartele, indiferent cât de clișeizate sau generaliste par, vor determina o acțiune mai mult sau mai puțin voalată:

Cine nu sare, nu vrea schimbare!

Societatea românească este departe de a fi una conservatoare – sunt puține lucruri de conservat, mult mai multe de reglat, perfecționat, refăcut sau chiar de reclădit. Un inevitabil sentiment al disperării cuprinde pe oricine pătrunde mai profund orice temă socială. Acest sentiment este asociat însă cu ideea imposibilității unei (noi) revoluţii, chiar şi atunci când circumstanţele şi atmosfera predispun spre așa ceva. Întâi, pentru că abia am ratat (la scară istorică) o revoluție anticomunistă. Apoi, pentru că tot mai oropsita clasa de mijloc (the Outer Party) nu mai percepe revoluţia ca mijloc de-a schimba lucrurile, decât ocazional – și nu cu prea multă convingere.

Dacă ar fi fost altfel, atunci ar fi lipsit sentimentul de disperare. Legile și Justiția cu J, cum se pronunță în aceste zile, au fost folosite de acești avocați ai diavolului care sunt politicienii (the Inner Party) după bunul lor plac, iar acum, surpriză!, legile au ajuns să-i vizeze și pe ei. Durere mare, sistemul e-n derută, în frământări, de-aia a ajuns să sară toată lumea că schimbare. Cine nu sare, nu vrea schimbare – serios? Dar dacă toată povestea asta este „decât” (cum zic sudiștii) în avantajul clasei politice?

Reforma clasei politice sub presiunea străzii este mai degrabă în avantajul clasei politice. Autostrăzile, asfaltarea drumurilor comunale sau optimizarea timpului pierdut la ghișee – de exemplu – ar fi acțiuni în avantajul cetățenilor, nu această „mișcare” de reformă a clasei politice, care n-are decât să se reformeze singură, ori să dispară la groapa de gunoi a istoriei. Această reformă ar fi de datoria – să zicem – a președinților de partid, a secretarilor generali sau a ideologilor. Cărora le reamintim câte ceva despre:

Evoluţia puterii politice

Societăţile au cunoscut o evoluție în trepte a puterii politice. De la 

  • puterea anonimă – proprie societăţilor tribale, la
  • puterea individualizată – proprie celor feudale şi, ca ultimă formă, la 
  • puterea instituţionalizată – caracteristică societăților dezvoltate

Aceste etape sunt întrerupte de întoarceri la puterea individualizată prin insurecții populare sau revoluții. Puterea individualizată – proprie feudalismului – estcea mai fragilă, pentru că trece din mână în mână funcţie de câștigătorul unei competiţii. Puterea individualizată de tip feudal se poate înlocui cu o putere instituţionalizată prin intermediul unei alte forme de putere individualizată: revoluţia sau insurecţiaAceastă formă de conducere politică are rolul de a obliga puterea, devenită caducă, să se adapteze noilor realităţi, progresului societății. 

Instituţiile nu au valoare în sine, ci doar în măsura în care sunt acceptate de conştiinţa colectivă. Puterea instituțională poate trece (și se întâmplă chiar acum) prin forma ei individualizată doar pentru a ieşi mai întărită. Asta pentru că relaţia dintre opinia publică şi puterea politică se stabileşte în două direcţii. Orice putere, fie că este una instituționalizată ori feudalist individualizată (ayatolahizată, cum zicea Băsescu), are nevoie și de susținători ai cauzei sale, nu doar de reprezentanți și de votanți.

Atât pentru azi, urmează o noapte lungă, cu dezbateri intense. Tinerii demonstranți au deja un imn al străzii și un manifest, dar singurul rezultat concret al mișcărilor de stradă este, cel puțin până acum, acesta: o resuscitare a dezbaterii publice, politicienii ieșind de sub umbrela posturilor-trompetă spre a se confrunta, în sfârșit, într-un dialog public. Ori aceasta este deja o înfrângere simbolică a străzii, un semn că politicul și-a impus propria agendă, folosind cu cinism starea de grație a tinerilor ieșiți să-și facă datoria civică.

 

Advertisements

Lasă un răspuns