Advertisements

Povești între criminaliști

– continuare de aici

Colonelului de poliție Ceacanica (sublinia ferm diferența între polițiști și milițieni, ca și între domni și tovarăși) îi plăcea mai mult să asculte decât să povestească – iar acest lucru îl făcea foarte, foarte rar. Vinul alb de la mâncarea de pește, apoi cel roșu de după, dezghețase însă limbile.

— Ce-mi place mie la tine, Teteule, e că ești primul din promoția ta care a absolvit un liceu. În ultimii ani situația s-a schimbat și în Miliție, iar cei fără școală sau care n-au apucat să-și completeze studiile au fost mătrășiți. Și pentru mine anturajul contează, poate nu în aceeași măsură ca pentru altul, dar e importat să am alături oameni care știu de ce fac ce fac.

Așa cum zicea procurorul, că i-am ascultat atent povestea, am și eu metodele mele – și crezul meu. În loc să pornesc la luptă ca don Quijote împotriva unei entități metafizice, abstracte (Răul), eu am urmărit o realitate socială (Crima) personalizată. De ce ucid oamenii? Pentru că sunt răi, se zice. Dar eu prefer să întreb concret: care om?

Pentru că un om ucide din gelozie, altul pentru avere, celălalt pentru că are alte probleme, psihice… altă crimă vine cu altă motivație. Niciun caz nu seamănă cu celălalt. Fiecare infracțiune comisă își are specificul ei, modul de înfăptuire și derulare în timp și în spațiu, protagoniștii săi…

— Eu am început ca ofițer la serviciul judiciar, abia apoi m-am specializat ca ofițer criminalist. Am avut funcții importante, dar și foarte multe mutări. Prea multe! Așa multe, că am ajuns să mă simt musafir la mine-acasă. Știți cum se zice, boul se leagă cu jugul, polițistul cu semnătura! Știți ce spun colegii despre mine, că aș fi un detector uman de minciuni. Tot ce fac e să privesc cu atenție suspecții, și să le citesc toate semnele de pe chip.

Oamenii spun multe, trebuie doar să deschizi vorba, și să-i lași să spună ce au pe suflet. Și locul faptei poate fi ca o carte, dacă știi să-l privești cu răbdare. Nu întotdeauna ajung primul acolo, așa că dau mare atenție la tot ce spun colaboratorii. Încerc să nu pierd niciun amănunt. Îmi amintesc de un caz mai vechi, de pe vremea regiunilor: anchetam în raionul Timiș-Torontal dispariţia unui bărbat, la care se lucrase tot așa, circa doi ani.

Se zvonea că persoana respectivă ar fi fugit în fosta Jugoslavie. După multiple cercetări, într-o zi, unui ofiţer de miliţie i s-a părut curios modul în care era bătătorit pământul din şura familiei. Am fost chemat şi eu să asist la săpături și într-adevăr – la faţa locului a fost găsit trupul tânărului bărbat, îngropat la doi metri adâncime.

Fusese omorât de către soţie şi amantul acesteia, iar cei doi lansaseră zvonul că bărbatul ar fi fugit din ţară ca să elimine orice bănuială. Şi ar fi reuşit, dacă n-ar fi fost miliţianul acela deştept, care a remarcat ciudățenia.

O altă metodă de-a mea, mai puțin ortodoxă (și pe care n-o recomand oricui) e să studiez chipul omului în timp ce vorbește. Când simt că un suspect divaghează, încerc să-mi imaginez cum i s-ar schimba trăsăturile într-un rictus, dacă omul ar comite o crimă. Dacă nu pot vedea cum arată fața lui în acel moment, îi dau drumul. Dar dacă fizionomia sa e cât de cât plauzibilă în acel context, îl păstrez pe lista suspecților.

* Fragment din „Întoarcerea omului cu ciocanul”.

– continuă aici –

Advertisements

Lasă un răspuns