Advertisements

Cooperativa

  • continuare de aici

Tocmai când îmi făceam socoteala asta, o întâmplare m-a ajutat să deslușesc ițele Companiei de bază a Orașului, deși tot ce urmăream era să-nțeleg era: ce legături avea noul meu șef cu ea? Mi-a sărit în ajutor cea mai discretă Instituție din Metropolă fiindcă, îndată ce se aflase că e cineva care pune întrebări prin Oraș despre mersul Companiei de bază, am fost convocat la o discuție.

Nu știam cum se numea acum Instituția, după privatizare – nici nu prea conta – era de ajuns să știi doar că metodele folosite de fosta Cooperativă „Ochiul și timpanul” erau infailibile. După Compania de bază și Primăria Orașului, ocupa locul trei în topul local, ca număr de angajați. Sediul ei, neschimbat de ani de zile, era același: o clădire ascunsă în spatele Poliției locale. Când am ajuns pe strada cu pricina, am remarcat (în ciuda modestului meu simț de observație) mașinile: erau parcate pe două rânduri, ocupând atât o parte din trotuar cât și o bandă a străzii.

Probabil că angajații Instituției trebuiau să fie în același timp peste tot și niciunde, iar mobilitatea era o problemă în marele Oraș. Uneori chiar te întrebai la ce bun atâtea mașini parcate la marginea drumurilor publice, din moment ce șoselele erau așa puține. De vină erau (am înțeles asta abia la un an după introducerea benzilor dedicate pentru transportul în comun) semafoarele: cele de pe benzile rămase mașinilor personale se schimbau doar o dată la zece minute, așa că un drum care dura 15 minute cu transportul în comun, cu mașina personală devenea marea distanță dintre două, trei sau cinci semafoare.

Au fost aduși japonezi să facă studii de trafic precum în Capitală, dar degeaba, sistemul ardelean s-a dovedit imbatabil: oricât ar fi încercat japonezii să sincronizeze semafoarele, șoselele tot erau mai aglomerate decât acum, așa că au plecat cu coada între picioare. Când m-am apropiat de sediul Instituției – sau Cooperativei, cum mai era cunoscută încă – poarta s-a deschis ca și cum aș fi fost așteptat.

Știa cineva că urma să vin, sau era acuitatea vizuală a fratelui mai mare una remarcabilă? Un android îmbrăcat în uniformă de portar (Antoniu scria pe ecusonul său) mă conduse în biroul unde era programată întrevederea. Am intrat și m-am așezat răsuflând ușurat. Pe scaunul din spatele biroului auster era un funcționar chel, cu mustață, care tocmai spărgea cu pumnul o ceapă:

— Ați servit masa, tovarășu`… scriitor?

— Pff, tocmai dumneavoastră să nu știți c-a apărut ceapa verde?

— Știm, tovarășu`, cum să nu știm? Păi Piața e la doi pași, se poate? se întinse el după un catastif. — Pot să vă spun și din ce țară e adusă!

— Mersi, dar nu mă interesează. Prefer să-mi păstrez patriotismul local când mestec o ceapă verde.

— Mda, lung și la obiect, ca orice scriitor: scopul și durata vizitei, nu-i așa? Asta-nseamnă că bănuiți de ce v-am chemat, fiindcă la mijloc e chiar patriotismul ăsta local. Umblă vorba prin târg că puneți întrebări despre Compania de bază…

— Păi și dumneavoastră ce treabă aveți cu asta?

— N-am fi avut nicio treabă dacă n-ar fi apărut prin Elveția un cont… dar de ce vă spun eu toate astea? Vreți să-mi suflați postul, că am auzit că nu aveți unul prea grozav?

— Păi, nu cred. Dar ce treabă are serviciul meu cu dumneavoastră?

— N-ar trebui, dar cei de sus (ridică el un deget spre tavan) sunt îngrijorați! Și atunci și noi, cei de jos, suntem – întoarse același deget mare în jos, ca un Cezar.

— Și contul?

— Desigur, nici cinci milioane de euro nu-s de lepădat… dar de ce vă spun eu toate astea?

— Pentru că vreți să transpire ceva în presa locală?

— Sunteți dat dracu, dom scriitor, dar nu știți multe, dacă-mi permiteți!

La urma urmei, o sursă de informație era o sursă, așa că am stat să-l ascult pe funcționarul de la sucursala locală a Cooperativei „prelucrându-mă” informativ, deși bănuiam că îmi livrează doar viziunea lor despre Compania de bază și oamenii care o deserveau, nu adevărul. De la ultimii urma să aflu detalii fulminante, poate câteva dedesubturi. Îl ascultam, încercând să trec grămada de informații prin filtrul gândirii, dar nu aveam nimic altceva în afară de propriul scepticism. Așa că am riscat, întrerupându-mi interlocutorul:

— Vă mulțumesc pentru toate informațiile pe care mi le oferiți cu atâta generozitate dar, ca jurnalist, vă pot întreba câte ceva despre începuturile Companiei?

Funcționarul chel mă privi cu gura căscată. Pe buze ii apăruseră, semn rău, câteva broboane de transpirație.

— Înțeleg că sunteți un jurnalist de weekend, și veniți de la o înmormântare. Dar Compania de bază a orașului a fost creată ca să acopere nevoia de entărteinment a locuitorilor Metropolei.

— Entăr… ce?

— Distracție. Sondajele au sesizat acum câțiva ani că marele Oraș nu se mai lasă contemplat, puținele obiective turistice fiind părăginite, sau supraevaluate, așa că acolo sus s-a luat decizia…

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

– continuă aici

Advertisements

Lasă un răspuns