Advertisements

Ciocănarul III

      Strada Mecanicilor

      Dacă dialogul din capitolul anterior, petrecut în urmă cu o generație, poate suna plauzibil (încă mai avem mărturii de pe vremea părinților noștri), o incursiune înapoi în timp cu încă 30 de ani complică mult situația. Cum poți să-ți imaginezi un oraș, așa cum era el în urmă cu peste o jumătate de secol? Există, desigur, fotografii. Din păcate, filmări din Cluj sunt prea puține, doar câteva secvențe – cine avea pe atunci aparat de filmat? Dar și dacă ai putea privi înapoi ca pe ecranul unui cinematograf sau printr-un ochean întors, amănuntele pe care le-ai înregistra ar fi în cea mai mare parte comparații: uite cum arăta Gara (față de cum arată acum), uite ce simple erau străzile!

      Uite Calea Turzii, pe care circulă mai mult calești, și doar rar, câte un automobil – care seamănă și el cu o caleașcă, doar că nu are cai. Oricât ai încerca să te proiectezi înapoi, nu poți vedea totul chiar așa cum era, pentru că acel timp al orașului se împletește cu prezentul și trecutul tău, de care nu poți face abstracție. Ai mereu acele elementele ale tale de comparație, pe care nu ți le poți șterge din memorie: nu poți uita cum arată gara acum, ca s-o vezi cu ochi noi. Trecutul e o țară străină. Oricât ai încerca, nu poți reface atmosfera orașului, aruncând asupra lui o privire contemporană. Și Clujul anilor ’30-’40 era un oraș străin, în care se vorbea mai mult ungurește.

      Dacă te-ai putea întoarce acolo, prin magia cărții, cel mai probabil n-ai înțelege mai nimic. Asta fiindcă te-ai trezi printre oameni care și gândesc cu totul altfel, într-o limbă arhaică, deși sunt la fel de ardeleni ca tine. În acei ani, orașul însemna ceva, dacă ținem cont că 83% din populația Transilvaniei locuia la sat. Ar trebui să intri în pielea personajului, ca să-l poți înțelege, ori să te lași condus de cineva în mintea lui. Dar ce te faci când personajul cărții este un criminal?

      Nimeni nu se naște însă așa, cum nici Romulus Vereș nu s-a născut cu stigmatul acesta. Până să ajungă un nume de caz într-un dosar, a fost un om ca toți ceilalți. S‑a născut într-o familie de clujeni obișnuiți, fără prea multă stare, pe 23 ianuarie 1929 – zodia Vărsător. Familia Vereş s-a refugiat în timpul războiului la Braşov, pentru ca apoi să ajungă la Timişoara. La aceste mișcări au contribuit sărăcia și cedarea Ardealului de Nord către Ungaria, prin cel de-al doilea arbitraj de la Viena, mijlocit de Hitler și Musollini. Dată fiind natura celor doi arbitri, istoriografia româna a folosit termenul dictatul de la Viena, în timp ce în alte  limbi s-a păstrat termenul din perioada nazistă, acela de arbitraj.

      Spre deosebire de Cluj, un oraș în care predomina populația de origine maghiară, și de unde muncitorii au fost dați afară din fabrici după revenirea administrației ungare, Brașovul era pe atunci un burg săsesc, iar Timișoara unul șvăbesc. Clujul anului 1930 avea cu puțin peste 100 de mii de locuitori, din care 48 de mii erau maghiari, 37 de mii români, 13 mii evrei și doar 2 mii cinci sute de nemți. În schimb, Brașovul de 60 de mii de locuitori avea tot atâți germani câți evrei erau în Cluj, adică 13 mii și doar 2 mii și vreo trei sute de evrei, de parcă făcuseră rocada.

      Fiul familiei Vereș, Romulus, avea atunci 11 ani, iar fiica lor mai mică, Rozalia, doar 7. După terminarea Școlii Normale de 7 ani, copiii au schimbat cioarecii (căci se mergea atunci la școală în port național) cu pantalonii. Părinții l-au dat pe Romulus la Școala de Arte și meserii care funcționa la numărul 52 pe strada Iuliu Maniu din Brașov. Era o Școală Medie, cum se spunea pe-atunci, o formă de învățământ care urma după Școala normală, obligatorie și gratuită de 7 ani, și care-l pregătea pe elev pentru o meserie. Școala profesională a făcut-o la Cluj, unde s-a întors cu familia după război. Cei 14 ani schimbaseră mult atât fața orașului, cât și pe băiatul blond care primea în sfârșit, după absolvirea cursurilor Centrului de Calificare pentru mecanici de locomotivă, o specializare.

      Populația orașului rămăsese tot în jur de 100 și ceva de mii de locuitori, din care acum 98 de mii erau maghiari. Mai erau doar 11 de mii de români și sub 2 mii de nemți. Evreii,  inclusiv imprudenții abia mutați din Turda, orașul vecin rămas după cedare de cealaltă parte a graniței, fuseseră strânși într-un ghetou construit în cartierul Iris și trimiși de acolo, majoritatea, în lagărul de concentrare de la Auschwitz: în două săptămâni, 4 trenuri au dus de aici 16.000 din cei 18.000 de evrei.

      Ajunsă înapoi la Cluj, familia Vereș s-a stabilit în Gruia, cartierul CFR-iștilor clujeni care începea din zona gării, de unde se ajungea înainte de pod spre stânga, urcând pe strada Mecanicilor. Fiecare ocupație din breasla CFR‑iștilor avea strada ei, unde-și încropiseră oamenii case: Mașiniștilor, Locomotivei, Conductorilor, Fierului, Lăcătușului – multe dintre se mai păstrează și azi. Fiul cel mare și blond al familiei Vereș era o persoană discretă și în majoritatea timpului, tăcută. Vecinii l-au remarcat doar la decesul beţivului străzii, Csaba Păcurar, care-şi bătea soţia și copiii. În vreme ce moartea sa a fost văzută ca o ușurare de vecini, fiica beţivului, Etelka, plângea. Iar Romulus, prieten cu fata, insista:

      — Aşa bătăuş cum îl știți, Gyuri era tatăl ei, care uneori putea fi și bun cu familia!

     — Și-a învăţat fata să înoate, să citească şi să deseneze frumos, și-a certat Romulus vecinii care nu voiau să meargă la înmormântare.

      Despre morți să vorbim numai de bine, cum se zice. Celealte pretenții ale lui Csaba, ca fiica lui să urmeze școala ungurească și cauza bătăilor au fost trecute sub tăcere. Multe familii erau mixte, iar maghiara era limba vieții economice. Ca toți clujenii generației lor, membrii familiei Vereș o rupeau și ei pe maghiară și se mândreau cu asta. Altfel erau greu să te descurci într-un oraș în care limba fusese un însemn distinctiv al civilizației.

     După revenirea administrației românești, clujenilor li se cerea, prin afișele din magazine și instituții, să folosească limba română. A urmat apoi o perioadă confuză, în care administrația abia instaurată a fost suspendată între anii 1944 și 1945 de forțele sovietice ocupante. Chiar dacă Ungaria fusese înfrântă în război, maghiarii au jucat un rol important în această nouă administrație care avea ca scop consolidarea forțelor de stânga. Mulți maghiari s-au alăturat comuniștilor și Uniunii populare maghiare, o organizație de masă în care predominau comuniștii, în vreme ce românii încă rezistau presiunilor de a se alătura Partidului comunist.

      Ca urmare, îndată ce a primit un loc de muncă s-a dus la Regionala CFR Timiş și s-a angajat acolo, în Banat. Dacă în Cluj orășenii erau făloși cu originea lor, iar lupta celor veniți de la țară sau din bejanie nu era ușoară, în județul de la granița cu Serbia și Ungaria lumea era mai destupată. Oamenii făceau mic trafic de frontieră cu tot ce apucau, iar în 1946 CFR-iștii bănățeni au participat chiar la spargerea unui tren cu armament. După mușamalizarea incidentului, Romulus Vereș s-a întors acasă. Era deja un mecanic cu experiență, fiu de CFR-ist, așa că Regionala din Cluj l-a acceptat printre angajaţi.

      În Clujul anului 1946, din cei 8.000 de membri de partid, doar puțin peste 800 dintre ei erau români. Maghiarii intraseră în partid fie din oportunism, unii în încercarea de a-și păstra poziții redobândite în perioada războiului, dar și din dorința de a demonstra că sunt buni comuniști. Sperau să mărească astfel șansa ca rușii să ia o decizie favorabilă lor în ce privește statutul Transilvaniei. Se discutau atunci mai multe variante, cum ar fi o regiune autonomă maghiară, șamd. Deși nu toți comuniștii erau maghiari și nici toți maghiarii, comuniști, liniile de demarcație politică și etnică tindeau să coincidă: maghiarii înclinau masiv spre stânga, în vreme ce majoritatea românilor sprijineau partidele istorice românești, în special Partidul Național Țărănesc care era vehement naționalist și anticomunist.

      Administrației românești i s-a permis revenirea aici și în restul Transilvaniei de Nord abia după ce regele Mihai numise un guvern majoritar comunist, sub conducerea lui Petru Groza. Tânărul s-a remarcat în noua lume a muncitorilor drept un mecanic priceput. Era considerat chiar unul dintre cei mai buni mecanici de locomotivă din Regională, iar faptul că nu consuma alcool și era o persoană reținută îl făcuseră să fie și mai apreciat. S-a însurat cu frumoasa Etelka, iar fata i-a dăruit un fiu, pe care l-au botezat cu numele tatălui: Romulus.

      Prin ’55, la apariția primelor numere din colecția „Povestiri științifico-fantastice”, cu povestirea Meteoritul de Aur scrisă de Octavian Sava (fiul directorului adjunct al cinematografului Aro, actualmente Patria din capitală), fasciculele colecției s-au adăugat micii biblioteci cu care venise de la Timișoara, printre care la loc de cinste stătea o carte de yoga pe care o Romulus o răsfoia în fiecare seară.

– continuă aici –

 

Advertisements

Lasă un răspuns