Advertisements

Cartierul Grigorescu

– continuare de aici

În cartierul Grigorescu, începând de la podul Napoca se dezvolta o nouă zonă rezidențială, rivalizând cu mai vechiul cartier Andrei Mureșanu, unde se concentrase protipendada de Partid. Construcțiile de blocuri abia debutaseră aici, cu exproprierea masivă a cartierului de vile din vestul Tăieturii Turcului, începând cu a doua jumătate a deceniului șase.

Momentul, unul extrem de tragic pentru clujeni, determinase sinuciderea vechilor proprietari care-și văzuseră spulberată, brusc, agoniseala de generații. În locul unei proprietăți de câteva sute – o mie de metri pătrați, ridicată pe coasta dealului, pe care se ridicaseră construcții cochete, asemenea unor mici palate, primiseră în urma demolării dreptul la un singur apartament.

Abia recent, în anii `70, se adoptase un alt normativ care număra toți membri familiei în camere adăugând una în plus ca și cameră de zi, dar tot nu era altceva decât o palidă consolare. Culmea, cum veneai dinspre centru pe podul Napoca, pe partea stângă a străzii Donath era o singură casă maro, cu poartă verde și obloane de lemn cărămizii, așa cum i-o descrisese procurorul lui Ceacanica.

Iuliu Andrei îi aștepta în curtea plină de verdeață ce înconjura casa, și care li se deschise privirii abia după ce trecură de poarta verde.

— Bine ați venit, domnilor! se ridică longilinul clujean de pe băncuța de lemn așezată în fața unei mese joase, pe care fumega o țigară.

— Bine v-am găsit, domnule procuror, îi răspunse polițistul de la judiciar, pe post de antemergător.

Ceacanica îi întinse mâna, salutându-l sobru, din cap.

— Distinse domn!

— Poftiți înăuntru, am pregătit un vin fiert și o un păstrăv la grătar, îi invită Iuliu Andrei.

— De unde știți că-mi place peștele? se destinse brusc Ceacanica.

— Ei, mai știm și noi, Procuratura, câte ceva. Nu doar Miliția! se distră clujeanul de efectul surprizei pregătită musafirului.

— Nu ar fi mai simplu să mergem la un restaurant din zonă, să nu vă facem deranj? întrebă Ceacanica în prag, înainte să accepte invitația de a intra în casă.

— Sigur că putem ieși după ce serviți masa, să bem o cafea la Albina – sau chiar la Complexul cel nou, la Studio. E frumos acolo, cu fântâni arteziene și spații verzi, dar până una-alta, cred că aici am fi mai feriți de priviri indiscrete.

Peștele ca peștele, dar vinul fiert își făcu rapid efectul. Puținii trecători care traversau strada Donath la acea oră din zi întorceau capul, surprinși de vocea baritonală, splendidă, care se auzea dinăuntrul casei de la numărul 14. Ceacanica era cel care intona Sanie cu zurgălăi, în vreme ce procurorul și TT îi țineau isonul.

Apoi vocile se mai domoliră, făcându-și absolut necesara apariție cea de a doua carafă de vin, spre a le drege. Se auzi în schimb, de la difuzoarele radioului pus pe postul local, o piesă foarte în vogă – Liliacul de pe strada Donath de Tamás Gábor. La cererea oaspeților, procurorul le traduse câteva versuri din șlagărul maghiar despre Kolozsvár şi iubirile anilor `70.

Trecură apoi la discuții profesionale: Iuliu Andrei începu să povestească ultimul caz pe care-l rezolvase – și cel mai celebru – despre o crimă pasională. Bucureștenii îl ascultau cu atenție sporită de Feteasca regală care nu apuca să li se răcească în pahare.

– continuă aici

Advertisements

Lasă un răspuns