Zi națională, oraș multinațional

Cum se vede Ziua națională de la Cluj?

De bucuria celor două zile libere, pe 30 noiembrie și 1 decembrie, am trecut cu vederea o altă Zi națională: 28 noiembrie, când Congresul General al Bucovinei vota unirea fostului Ducat cu Regatul României. Asta ar trebui să ne amintească faptul că într-o țară locuită de mai multe naționalități nu putem avea doar o singură Zi națională. Avem, de fapt, mai multe – doar că nu le mai prea cunoaștem, după cum ignorăm multe alte aspecte ale realității, complăcându-ne într-o ipocrizie liniștitoare.

Așa cum la sfârșitul fiecărui an ne simțim obligați să tragem linie și să facem bilanțul celor reușite ori nereușite, la fel cum ziua noastră ne amintește că nu mai întinerim, ar fi cazul ca măcar de Ziua națională românii să-și pună problema locului în care trăiesc, asta dacă nu cumva le convine să pună alții aceste probleme, și să vină tot ceilalți și cu soluții. Pare mai puțin util să ridicăm una în plus, când suntem oricum copleșiți de diverse probleme, dar primul pas în rezolvarea lor este conștientizarea; inerția este un obstacol important, iar pentru a o depăși trebuie să te oprești puțin. Și să reflectezi.

Ne așteptăm de ziua noastră la cadouri, ori măcar la felicitări de la prieteni. Suntem întrebați ce ne dorim de către cei apropiați. Ce ne-am putea dori de Ziua națională, la Cluj – oraș în care azi se dau găinile cu ruj (click pe textul îngroșat)? În loc de paradă militară, ne-ar fi mai bun un pod. Cu banii ăia nu s-ar putea face ceva mai repede podul peste Someș, oare? Să mai lungim cu 8 km amărâta aia de A3 poreclită (în bătaie de joc, bănuiesc) Transilvania. Pentru că, în lipsa ei…

ce altceva este Transilvania decât o provincie?

Una condamnată să rămână așa, provincială, istorică, în lipsa legăturilor terestre cu restul țării. Avem nevoie de 8-9 ore ca să ajungem din Cluj în capitală cu trenul – practic, o zi de muncă, pierdută pe drum, de cei care nu pot deconta un bilet de avion. Așa că ar fi cazul să recunoaștem, măcar de Ziua națională, că suntem o țară de provincii, născute din idealul pașoptist, sau patruzecișioptist (de la 1848), ideal care s-a împlinit pentru noi peste mai bine de o jumătate de secol, la sfârșitul lui noiembrie/începutul lui decembrie 1918. Ideal explicabil într-un context central-european în care națiunile se eliberau, una după alta, de stăpânirea imperială și porneau a-și decide singure destinul.

De-atunci lumea s-a mai schimbat, suportând încă un mare război, în care noi am trecut Prutul și cam atât, pierzând Ardealul de Nord-vest, care ne-a fost retrocedat după patru ani, cu prețul a trei generații de socialism. Din care iar, n-am înțeles mare lucru, ieșind acum mai bine de un sfert de secol cu scandal, sensibili încă și acum la propagandă și lozinci. Industria noastră este un morman de fiare vechi, a lansat Petre Roman o fumigenă, la adăpostul căreia afaceriștii de carton s-au bulucit să o ia și s-o ducă, la propriu, la fier vechi. Iar noi ne-am deschis, transformându-ne dintr-o industrie veche, într-o economie nouă, care nu prea mai produce mare lucru – nici măcar idei. Le consumăm, în schimb, pe-ale altora, pre-fabricate pentru noi.

Ce ne-am putea dori de Ziua națională?

tricolorDacă mâine pe la Alba Iulia ori la Oradea mai poate fi cumva de înțeles fasolea, la Cluj ne-am dori să fim scutiți măcar de ipocrizie – chiar dacă suntem în plină campanie electorală. Și poate că așa, uitând de ruj și de fasole, am putea să privim o vreme spre catarg. Uitându-ne cu atenție acolo, lângă băț, la prima culoare, am putea realiza că situația este chiar așa precum se vede: cam albastră.

Suntem o țară dezbinată nu doar în provincii, ci în grupuri-grupulețe de interese. O țară contra, lipsită de autostrăzi (pe care nu le poate face chiar orice constructor, dar le contestă mulți), până și naționala de fotbal jucând mai nou pe contra-atac. O țară prea puțin pro (indiferent ce înțelegem prin asta: profesionalism, pro-activism), în care mai ușor aduni oameni contra unei idei, decât în favoarea acesteia, indiferent care ar fi ea. O comunitate dezbinată, în care fiecare vrea să-și impună ideea, postul, festivitățile (vezi aici ce s-a întâmplat azi la Brașov) sau capitala lui – cam toate astea ne-am dori să NU mai fim, măcar o zi pe an.

Lasă un răspuns