Advertisements

Clujul, cercetat de Caragiale la început de secol XX

Cercetând arhiva Răvașului, pentru a afla dacă a locuit într-adevăr Caragiale la Cluj, sau doar și-a dorit acest lucru, am aflat câte ceva despre cum arăta orașul la 1903, acum 104 ani. Iată câteva extrase din săptămânalul menționat:

Date statistice din Cluj:

În 1900 Clujul numera 49.295 locuitori. Bărbaţi: 24.702, femei: 24.593. După limbă: Magiari: 39.859 (85-4%), Nemţi: 1.465 (3,2%), Români: 4.809 (10,3% cu militarii: 6039 – 12,3%) Ruteni: 9, Croaţi: 11.

După religiune: romano-catolici 15.502 (16.401), gr. cat. 6.132 (7208), gr. or. 748 (968), augustani 1.574 (1919), reformaţi 16.398 (16.895), unitari 1676 (1.704), israeliţi 4.601 (4730), fără confesiune 29 (30). Parantesă arată percentele religiunilor în 1890. — Schimbările vin de acolo, că în 1893 s’a unit Clujul cu Cluj-Mănăștur.

Tipografiile clujene scumpe, puține au litere românești:

— „Revaşul” se tipăresce, după cum s’a putut vedé, în tipografia românescă a d-lui A. Todoran de la Gherla. In Cluj sunt multe tipografii, dar’ numai vre-o doue au litere românesci. Acestea aşa de scump preţ au făcut pentru tipărirea toii, încât dacă am fi tipărit aici nicidecum nu am fi putut da fóia cu un preţ aşa de ieftin. Se scie adecă cumcă „Revasul” e cea mai ieftină fóie românescă.

Caragiale și Clujul

Și acum despre Caragiale: se pare că el a părăsit Regatul pentru a vizita Italia, Germania și Franța, iar în aceste călătorii probabil că va fi ajuns și prin Cluj. A poposit mai mult ca sigur aici, în drum spre Italia, via Austro-Ungaria, discutând, probabil, despre înființarea unui teatru românesc.

Principatul era pe atunci parte componentă a imperiului Austro-Ungar. În volumul său din 2014, Amintiri despre Caragialeeditorul Ştefan Cazimir menționează că la 24 februarie (din București, îl încearcă din nou pe Elie Dăianu „dacă s-ar putea stabili la Cluj”, după ce se întorsese din periplul european din decembrie.

Totuși, articolul citat de noi din Răvașul menționează prezența fizică a lui Caragiale la Cluj, în drum spre Sinaia. Ștefan Cazimir notează că în 1903 Caragiale ar fi fost în turneu cu Leonescu-Vampiru, citind „O scrisoare pierdută” în lecturi publice după schițele sale. De la 18 ani, când i-a murit tatăl, a fost singurul susţinător material al mamei şi surorii sale, ambele lipsite de venituri, străduindu-se toată viața să nu le lipsească nimic.

Familist și afacerist

În momente de strâmtoare financiară, Caragiale își aconta salariul întreg pentru a le putea trimite celor de acasă sumele cerute. Legenda instabilității lui sentimentale are oarece urme de adevăr, devenind celebră, din cauza notorietății protagoniștilor, povestea seducerii Veronicăi Micle, într-un moment în care relațiile ei cu Eminescu se răciseră. Însă rătăcirile sentimentale încetează cu totul după căsătoria din 1889 cu Alexandrina Burelly, scriitorul dovedindu-se un straşnic familist, extrem de afectuos.

Obligat fiind să obţină adesea bani pentru o familie tot mai numeroasă, Caragiale a căutat mereu o slujbă la îndemână, încercând să împace preocupările sale literare cu munca aducătoare de bani. De la 20 de ani a fost redactor de gazetă, găsindu-şi repede specialitatea în proza satirică şi în divertismentul cultural de bună calitate. A fost gazetar aproape toată viaţa, colaborarea cea mai memorabilă (şi îndelungată) fiind aceea de la „Timpul”, între 1878 şi 1881, într-o echipă care-i mai cuprindea pe Eminescu şi pe Slavici.

Gazetarul Caragiale

Dacă în tinereţe este un gazetar apropiat liberalilor, mai târziu, apropiindu-se de Titu Maiorescu şi de Junimea, scrie la gazetele conservatorilor, fără a se angaja însă politic prea serios și rezervându-și dreptul de a scrie din nou pentru liberali, dacă nevoia îl va împinge. Spre sfârșitul secolului și în primul deceniu de după 1900, cedează mirajului și se înscrie în partide „alternative”, cu rol de mediator pe scena politică: Partidul Radical al lui George Panu și Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Niciunul nu i-a adus demnități în stat.

Sătul de puţinătatea câştigurilor din gazetărie, scriitorul intră în berărie. Spera, poate, că va câştiga la fel de bine ca prietenul său, criticul socialist C. Dobrogeanu-Gherea, antreprenor de succes al restaurantului din gara Ploieşti timp de decenii, care îşi făcuse o stare frumuşică pe aceleaşi căi. Din păcate, berăriile pe care le deschide în anii următori, pe Gabroveni, Şelari şi în Piaţa Teatrului – cu nume precum „Tunelul Caragiale”, „Berăria Academică Bene Bibenti” sau „Gambrinus” – nu au succes.

În 1901 îi apare remarcabilul volum Momente, care consacră o tipologie și o lume. Interesant este că, în mai multe schiţe din volum, Caragiale se inserează ca personaj, „nenea Iancu”, el însuşi un bucureştean însetat, ca toți ceilalți, aflat în căutarea unui amic. Plecarea lui Caragiale din ţară nu este una traumatizantă (ca în cazul Hertei Müller, de exemplu), ci una atent planificată, cu mai multe variante testate în prealabil.

Advertisements

Lasă un răspuns