Advertisements

Transilvaniștii

* continuare de aici.

— Cabinet condus, de pe vremea lui Ceaușescu, de aceeași doamnă Mariana?

Tipul știa el ceva: vorbea de vechea secretară a Primăriei, care cunoștea cel mai bine mersul lucrurilor în instituție, dar mai ales nu se temea să spună lucrurilor pe nume și supraviețuise celor patru primari care se succedaseră la conducere în ultimele trei decenii. Atâta doar că acum Cabinetul primarului era condus de Ioana, amanta lui, iar doamna Mariana suferea că „sfaturile” sale erau ignorate:

— Dom` Primar, îi amintea ea lui Jorj, când acesta exagera cu ședințele de partid, înainte se făcea administrație în timpul programului, și ceva politică după program, în Primăria asta. Acum mai facem și ceva administrație, în timpul zilei? Sau doar politică…

— Tu să taci, că ești babă, îi replica Jorj, deranjat, când Mariana i le arunca așa, de la obraz. — Ia exemplu de la astea tinere, care au fler în politică, i-o arăta el pe Ioana din cap, mai mult ca să-i sublinieze „vechii” secretare cine-i conduce acum Cabinetul.

Mariana nu era deloc o „babă” cum o etichetase Primarul, mucalit, sau cel puțin ea nu se considera încă așa: umbla cu fuste deasupra genunchilor și-și tunsese părul scurt, încercând să țină pasul cu secretarele băiețoase din Primărie. Era încă o damă bine, cum o gratulam între noi, chit că anotimpul său politic trecuse. Primarii nu mai aveau nevoie să li se amintească principii de bun simț: voiau să fie încurajați în alte direcții, ca să-și surprindă electoratul tânăr.

După trei sau patru mandate, simțeau că trebuie să schimbe ceva (se plictisiseră și ei de propriile minciuni), doar că nu prea știau ce, așa că se înconjurau de consilieri tineri și le adoptau ideile pe nemestecate, condimentându-le cu discursuri populiste despre care erau convinși că „prind” la oameni. Toată mișcarea asta era circumscrisă unei strategii comune oamenilor politici din provincie (așa-numiții baroni locali), de împrospătare a bazinului electoral.

Scopul ei era de a ușura trecerea de la electoratul captiv, furat primarilor comuniști – dar pe cale de dispariție naturală – spre cel tânăr și naiv, presupus pro-european, pro-evenimente și distracții în centrul orașului. Culturalitatea acestor evenimente mergea însă mână în mână cu cultul personalităţii Primarului. Cum acest cult era pe cale să se erodeze (sau cel puțin așa arătau ultimele sondaje), baronii băteau monedă pe regionalizare și își pregăteau retragerea glorioasă spre Parlamentul European.

— Nu mai e de multă vreme doamna Mariana șefă, l‑am dat de gol pe Jorj, mai mult ca să nu las conversația să lâncezească.

— A, nuu? făcu pe miratul oficialui din marele Oraș, după accentul elevat, profesor sau inginer.

Puternic centru universitar ardelean, Orașul marilor speranțe prelucra aproape un sfert din carnea tânără a țării, dând în același timp și vajnici conducători ai urbei de pe Someșul Mic. În ultimul sfert de secol fusese condus de un profesor universitar de la USAMV și apoi de un altul de pe la Drept, și cu toate astea orașul devenea tot mai strâmb, producția de sforari și șurubari mergând mână în mână cu cea de tineri „specialiști”.

Dacă vechiul Primar fusese obsedat de igiena în trei culori, urmașul lui și acoliții săi visau un Oraș aseptic, complet betonat, pe care mașinile să-l poată polua în liniște, în timp ce ei raportau „cel mai curat aer din Europa”. De fapt, făceau toți același joc rezervat, de evitare a disputelor directe cu adversarii politici, bazându-se pe campania electorală pe care și-o făceau, din plin, în timpul mandatului.

– continuă aici

* fragment din ORAȘUL imPOSIBIL, în curs de apariție.

Sursă foto: Crina Prida

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: