Advertisements

Cum a ajuns Timișoara capitală culturală

Aflat la Timișoara pentru spectacolul de închidere a stagiunii teatrale – Rambuku în regia lui Mihai Măniuțiu – am înțeles și eu, în cele din urmă (se știe doar că ardelenii se prind mai greu de unele lucruri/situații), de ce a câștigat Timișoara și nu Clujul titlul de capitală europeană a culturii 2021.

Declicul s-a produs după spectacol, pe parcursul interviului cu actorul principal, totodată director-adjunct al Teatrului național din Timișoara, Ion Rizea. Din echipa teatru.info am fost doi invitați la închiderea de stagiune din capitala Banatului: Andreea Lupu de către actrița și coregrafa spectacolului Andrea Gavriliu, absolventă a Facultății de Teatru din Cluj – cu care a și realizat un excelent interviu – și eu de către echipa de PR a Teatrului din Timișoara.

Ca o paranteză, deși proiectul nostru nu a depășit faza de gestație (debutând abia din a doua jumătate a lunii noiembrie a anului trecut) s-a format deja un nucleu stabil, care urmărește spectacole și scrie constant: din Oradea, Andreea Lupu, deja studentă la teatrologie în Cluj, eu încerc să acopăr și Timișoara + Arad, Iolanda Belbe jurnalist și teatrolog din Târgu Mureș și jurnalistul/cronicarul de teatru Marius Dobrin din Craiova. Am deschis paranteza pentru a preciza că suntem în căutare de colaboratori permanenți în Sfântu Gheorghe, Satu Mare și Sibiu – poate citește articolul cineva avizat și ne recomandă 2-3 persoane.

Ca să revin la subiectul articolului, pe care l-am mai abordat aici sau aici (asta pentru a sublinia că nu e vorba de o primă interacțiune cu subiectul), echipa timișoreană a conștientizat foarte clar (spre deosebire de cea clujeană) că titulatura va reveni celei care va demonstra (ori va clama cât mai convingător, prin proiect) că are cea mai mare nevoie de titlul CEaC. Visându-se câștigătoare înainte de decizia Juriului european, echipa clujeană s-a cam pripit, după cum menționa istoricul Victor Neumann într-un interviu pentru România liberă:

Așa cum am aflat din presă, unele orașe candidate s-au ocupat de spectacole, de promovarea lor prin intermediul unor evenimente precum concerte, festivaluri, concursuri. Principala menire a unei asemenea Asociații era însă aceea de a pregăti dosarul de candidatură.

De la Ion Rizea am aflat și cum s-a format Asociația „Timişoara Capitala Europeană a Culturii”, într-o perioadă în care șefii principalelor instituții din Timișoara nu se puteau pune de acord. Discuții existau, dar erau contradictorii, lipsind elementul coagulant. Primăria era condusă de Ciuhandru, dintr-un partid izolat, Prefectura avea altă culoare politică (acum am auzit toți de Sorin Grindeanu, dar pe atunci puțină lume cunoștea culoarea politică a județului). Și așa cum se întâmplă și acum în cazul proiectelor cu finanțare europeană (cu grad de absorbție la fel de prost), nimeni nu avea niciun interes să se lege la cap.

Știu asta de la echipele care scriu proiecte de finanțare care merg cu propuneri / oferte la primăriile de comune, și li se răspunde: și nouă, personal, ce ne iese? De ce să ne complicăm cu fonduri de-astea, greu aprobate și răs-verificate, la implementare? Cam așa-i și la oraș, politicienii nu diferă prea mult. Diferența în Cluj a fost voința politică a primarului Boc, care a văzut în proiectul CEaC un fel de rachetă ce-l va (re)pune pe orbita politică. Izolat în PNL-ul fidel președintelui Klaus Iohannis, care nu a uitat comportamentul lui Emil Boc în campania electorală (deși membru PNL, acesta ducea muncă de campanie pentru PMP-ista Elena Udrea), primarul Clujului încearcă să urmeze traseul prezidențial al sasului: profesor – primar ardelean – oraș (cultural) european.

Așa că treaba în Cluj s-a urnit mai abitir ca la Timișoara, să punem orașul pe harta Europei și primarul, înapoi pe orbita politicii naționale. Ce a scăpat însă din vedere Primăria sunt neajunsurile locale. Și nu o spun eu, ci același Victor Neumann:

…unul dintre orașele candidate a mizat pe ideea că are toate datele necesare spre a deveni cel mai important centru artistic european. Asemenea auto-proiecții fără acoperire n-au fost convingătoare. Nu excelența e obiectivul principal al orașelor desemnate capitale europene ale culturii. Fără a subestima valorile, cultura înaltă, performanțele individuale și colective, nu putem uita neajunsurile care domnesc în unele orașe ale Europei.

Dacă la Cluj mișcarea a plecat de la Primărie, prin constituirea Asociației cu personal propriu și implicarea Universităților ca finanțatori, ignorând oarecum instituțiile culturale (care aveau oricum finanțare de la Ministerul Culturii și chipurile, nu ar fi fost atât de interesate de proiect), la Timișoara instituțiile mari au fost coagulanții proiectului. După cum a declarat Ion Rizea în mai-amplul interviu de pe teatru.info, a existat un moment critic în care situația se blocase, iar cei din orașul de pe Bega nu se puteau pune nicicum de acord.

– Dați-ne o săptămână și punem treaba pe roate, și-au asumat atunci leadership-ul proiectului cei doi directori ai Teatrului Național, Ada Lupu-Hausvater și Ion Rizea.

– Cum o să faceți voi în câteva zile, ce nu reușim noi de-atâtea luni, să ne punem de acord? au fost priviți cu neîncredere cei doi.

Într-o săptămâna, actele asociației, cu toate instituțiile asociate, erau pregătite pentru semnat. Persoanele oficiale prezente, iar avocatul care s-a ocupat de ele le-a spus celor doi directori ai Teatrului, puțin jenat:

– Știți, trebuiesc achitate cheltuielile de înființare, e vorba de 1.000 de lei, sunt taxe…

– Ada, hai să vedem: câți bani avem pe carduri? i-a zis adjunctul, directoarei.

– Pe bune, chiar așa a fost? l-am întrebat pe Ion Rizea la jumătatea interviului.

– Off the records – da, chiar așa! După care s-a ales conducerea și am predat proiectul doamnei Simona Neumann, care l-a dus mai departe.

Advertisements
No Responses to “Cum a ajuns Timișoara capitală culturală”

Lasă un răspuns