Advertisements

Criza de acum 10 ani

Cu zece ani în urma, pe 15 septembrie 2008, apărea primul efect și se vorbea clar de o criză financiară, odată prăbușirea băncii de investiții Lehman Brothers. Recesiunea începuse încă din luna decembrie 2007,[1] moment când pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidități.

Aceasta a reclamat o substanțială injecție de capital în piețele financiare din partea The Feds, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene. A fost cea mai importantă criză de după Marea depresiune dintre războaie, iar în Europa a fost urmată și de criza datoriilor suverane. Declarațiile oficialilor romani la finalul lui 2008, adică la câteva luni după asta: premierul Călin Popescu Tăriceanu spunea, întrebat despre criza financiară, că…

Răspunsul este clar nu, nu va avea efecte asupra economiei și asupra cetățenilor.

În aceeași perioadă (octombrie 2008), guvernatorul Mugur Isărescu ne spunea tot cu bla-bla-bla:

Criza financiara nu afectează în mod direct Romania. Exista însa efecte indirecte ce ar putea apărea.

Romania încheia 2008 cu o creștere economica record de 7,3%, dar și cu al treilea deficit din Uniunea Europeana, 5,4%, cu niște cheltuieli mari angajate și cu o economie ridicată în special pe baza consumului și tranzacțiilor imobiliare prin prisma creșterii creditării. Deși criza făcea ravagii în Statele Unite, guvernul român condus de Tăriceanu bugeta o creștere economică de 2,7%.

A urmat de fapt o scădere de 6,6% în 2009, sub Emil Boc. Influența politică a lui Traian Băsescu, anul electoral 2009 – cu alegerile prezidențiale – a făcut ca Romania să nu apeleze în acel an la finanțarea externă și la măsurile de austeritate, acestea fiind amânate pentru 2010. Scenariul se repetă și acum, cu multe asemănări.

La 10 ani de la precedenta criză, România e tot pe creștere, datorită unei economii orientate spre consum. Creditarea pentru tranzacțiile imobiliare a scăzut, scade și plafonul programului Prima casă, în schimb au crescut puțin salariile, domeniu în care mai este suficient loc de creștere, încă. Cele mai mari semne ale crizei se resimt însă în domeniul investițiilor.

Semnele viitoarei crize

În Florești (de fapt, o extensie a Mănășturului) se amână de ani de zile o centură licitată, proiectată și câștigată de o firmă agreată de municipalitatea clujeană. Asta deși primarul Floreștiului e PNL-ist, la fel ca și cel al Clujului și la fel ca președintele Consiliului Județean. În jurul Clujului, abia ce reușim să dăm în folosință cioturi de autostrăzi la care se lucrează de cinci ani și, între timp, nu reușim nici măcar să le conectăm între ele pe cele existente.

Dacă, de exemplu, pe când era premier Emil Boc nu ar fi ascultat (și) de Radu Berceanu și lăsa centura Clujului pe vechiul drum de la Aiton (dar nu a vrut pentru că ideea a fost avansată de liberali), am fi avut posibilitatea legării relativ facile a centurii de autostradă și eliminarea traficului greu din Cluj venit dinspre Dej.

Așa, chiar cu micul ciot funcțional, putem devia din Cluj doar tranzitul din Zalău și eventual cel dinspre Alba Iulia, adică „albanezii” care merg spre Oradea / Satu Mare / Baia Mare o pot lua pe autostradă și coborî la Gilău sau Nădășelu, iar zălăuanii în drum spre Alba sau Oradea o pot lua pe A3 evitând Clujul. În rest e cam jale în oras, mai ales de când au descălecat studenții.

Degeaba se plânge fostul premier, că autostrada A3 nu e Centura orașului și nici nu-i va rezolva problemele. În Cluj e nevoie încă de modificări semnificative, de construirea pasajelor la care abia licităm proiectarea, de mai multe pietonale, parkinguri și pasarele. De 14 ani ni se tot explică cum decongestiona de fapt traficul puricele ăsta de bucată de autostradă, o gogoriță debitată de oameni paraleli cu realitatea. Pe scurt, de către politicienii populiști.

Populism clujean

Și la Paris, și la Amsterdam, și la București e aglomerație, dar ăia chiar nu mai au ce să facă: au pasaje, tuneluri, monorail, trenuri suspendate și alte soluții la care noi doar visăm în timp ce umblăm pe aceleași străzi refăcute și mai ambuteiate după ce sunt refăcute mai mult cu fundul decât cu capul. În oraș s-au mai făcut ceva lucrări după Revoluție, pasaje, Nodul N din Mănăștur și Pasajul A. Vlaicu, dar nu pe vremea lui Boc.

De când e Boc primar în Cluj se bate apa în piuă cu populisme; o dăm cu navigabile, tunele, aqua-parcuri, mai nou metrou cu perne de aer, super TGV, Untold și alte paranghelii. Emil Boc nu este decât un ex-propagandist care a știut să cadă în picioare asemeni tătucului său Băse, învarte vorbele, o ia când literar, când pe țărănește, miticește sau mocănește, după auditoriu. Dar una peste alta, micul primar nu a făcut nimic semnificativ care să decongestioneze traficul din marele Oraș în care s-a aciuat.

De luni va fi și mai rău, odată cu descălecarea studenților în oraș. Singurele lucrări care s-au făcut cât de cât în oraș sunt cele de îngropare a căblăraielor dar fără rezultat: avem un trafic și mai idiot datorită altor modificări amatoricești. În transportul public avem un sistem de tiketing defect mai mereu în proporție de 75-80%, câteva piste de biciclete aiurea și periculoase, pentru că se termină când ți-e lumea mai dragă – și cam asta e tot în cei 14 ani de Boc.

Advertisements

Lasă un răspuns