Advertisements

Miracolul de la Cluj

Ardelenilor le plac miracolele. Se pare, de fapt, că asta este tot ce ne-a rămas din viața tihnită de odinioară: iluzia că aici ar fi vreun leagăn al civilizației, un loc binecuvântat sau o grădină a Maicii Domnului. Până una alta, urmașii celor care gândesc așa își trag vile în rândul doi de grădini, cât mai pătrate, mai betonate și cu loc de parcare la demisol ca să iasă din mașina direct în casă, dacă s-ar putea.

În timp ce propaganda locală țese de zor mitul prosperității clujene, aglomerând orașul rămas cu infrastructura anilor 90, actorii unui teatru independent s-au documentat și-au pus în scenă un spectacol despre ceea ce vocile „autorizate” ale urbei numeau atunci Miracolul de la Cluj. L-am văzut în cadrul celei de-a X-a ediții a Temps d’Images. Face parte dintr-un proiect mai amplu realizat de ei, Exerciții de democrație. Investigarea istoriei recente.

Spectacolul „deslușește” atât mecanismul din spatele circuitului – unul deloc complicat, bazat în exclusivitate pe credulii depunători la jocul zis de întrajutorare – cât mai ales miniCaritasul, rețeaua paralelă a celor care s-au îmbogățit de pe urma lui. M2Întreaga echipă spectacolului a participat la documentarea coordonată de dramaturgul Petro Ionescu. Așa au apărut în Cluj, timid (era abia în 1993),  o afacere imobiliară, un lanț de farmacii, o rețea de taximetre și o stație PECO, un atelier de dezmembrat mașini, un business de IT în Zorilor, o pensiune în Mărăști, un magazin de electrocasnice pe Eroilor, un magazin de TV-uri pe Horea, o afacere cu mașini second hand din Germania, o alta cu covoare din Moldova, o firmă de import, o afacere cu mobilă, o firmă de publicitate, case de amanet, o bancă și încă o bancă!

Dacă a fost un miracol, clujenii au fost primii care au beneficiat de el. Același discurs funcționează și azi, la un sfert de secol distanță, când vine vorba de alte mega-afaceri: aduc bani în Cluj, ne invidiază toți că punem orașul pe hartă șamd. Lozinci obosite, care încă mai produc efecte în mințile exaltate ale turiștilor sau noilor-veniți, ce văd umblând pe-aici câinii cu covrigi în coadă. Bine, mai apare câte-o țață ca Tatoiu care nu se jenează să dea cu bâta-n baltă, și ne oripilează nu prin ce zice, ci cum de își permite ea să vină aici și să zică așa ceva?

Miracolul de Cluj sunt oamenii, atât de previzibili că le poți citi pe frunte ce urmează să spună, înainte să deschidă gura. Toți preferă să discute mărunțișuri, iar despre lucrurile importante se tace (și se face), la orice nivel: de la schimbarea de taxe și legi peste noapte, la atitudinea condescendentă a vechililor față cetăţeni. Până și online-ul local e plin de fake-uri, iar ce-a mai rămas din presa tipărită și televiziuni colportează cam aceleași știri, cu mici nuanțe în interpretarea lor. Ce-mi place mai ales este că atunci când are loc vreun eveniment deosebit: o lansare de carte, o discuție cu un artist sau vizita unui personaj important, totul decurge cât se poate de discret, aproape underground. Orașul e așa de aglomerat, că oricine poate veni și pleca de-aici într-un ilustru anonimat.

Advertisements
No Responses to “Miracolul de la Cluj”
  1. Pingback: Miracolul de la Cluj – Teatru românesc 8 noiembrie 2017

Lasă un răspuns