Advertisements

Presa săracilor

A fost presa una de bogați?

Da, numai că presa de odinioară, finanțată de câțiva bogați (întâi mecena, apoi magnați, deveniți moguli), s-a dus naibii cu deontologia ei cu tot. Cam de la Spotlight – filmul ăla ca un „cântec de lebădă”. Ce vedem azi nu-i decât o jalnică și tot mai săracă imitație de „presă liberă”. Cred că, în mod paradoxal, abia când știrile nu vor mai fi la liber va putea deveni iar presa una de calitate – cu adevărat liberă, dorită și citită de mai mulți.

Acum nimeni nu mai citește, lumea doar alege titluri. E doar chestie de opțiune ce frunzărim în aceste zile: navigăm între știri de stânga sau de dreapta, știri de Ionescu sau X-ulescu. Ar da lumea bani pe știri echidistante, nu pe informații partizane? Individul din clasa mijlocie, plătit cu 1.000 €/lună, ar da 1 €, probabil că da (nu putem fi siguri, totuși – pentru că e un segment așa mic încât nimeni nu se riscă să facă presă doar pentru el).

Oficinele de presă

Altădată o instituție cu mai mult sau mai puțină influență, presă s-a rupt în mai multe oficine de presă. De ce-și face primărița Firea oficină de presă cu zeci de mii de euro? Pentru că fosta jurnalistă nu-și mai pierde vremea pe face(book?). Primarii de provincie însă da. Primarii de orașe mari sau mici au paginile lor (personale) de feis și de bucă, înlocuind audiențele cu Audiența. Tot o presă de sărăcie e și asta.

E mai simplu pentru orice primar să aibă o audiență, chiar dacă ea implică și câțiva hateri. Îi va pune în balanță și va câștiga. Ziarul primăriei e o chestie old-school, pentru pensionari. Lupta cu alegătorul tânăr se dă pe face(book?), unde primarul vânează like-uri, iar jurnalistul care scrie de el nu-i decât un hater. Așa-zisa rețea de socializare nu-i decât o arhivă a reacțiilor noastre, în slujba oricui are bani să cumpere aceste reacții.

Tot la bani ajungem?

Da, de la rețeaua de presă finanțată de bogați (incluzând tipografii, redacții, rețele de difuzare), la rețeaua de socializare unde bogații nu mai vând, ci cumpără informații oferite gratuit de foștii beneficiari de presă, aflați încă într-o stare de confuzie. Oamenii cred că citesc, că se informează, când de fapt nu fac altceva decât să reacționeze public, sub iluzia intimității dată de ecranul unui laptop.

Iar ziariștii nu-s decât un fel de haiduci de care râd nu doar cititorii taberei adverse, ci mai ales politicienii despre care aceștia scriu sau vorbesc. La adăpostul unui salariu gras, politicianul își permite să-i persifleze pe jurnaliști că sunt doar șantajiști, că n-au decât „bloguri” pe care scriu ei și mercenarii lor plătiți cu salarii de subzistență. Cred că un politician poate desființa oricând o redacție locală (el este convins că poate), oferind celui mai incisiv jurnalist de acolo un job mult mai bine plătit de purtător de cuvânt sau de simplu funcționar în biroul mass-media.

Advertisements

Lasă un răspuns