Advertisements

În zorii unui sanctuar modern

Sub semnul artelor plastice se află la ora actuală o serie de nume importante care au mișcat scena cultuală contemporană pe domeniul cu pricina. Unul dintre acestea, și care mi-a atras atenția în ultima vreme este, fără doar și poate, un nume care va rezista în timp – Ecaterina Vrana.

e2După cum vuiau nu demult, și punctele de presă importante (fie cele din plan național, fie cele din afară) lucrările artistei și-au făcut simțită prezența la numeroase galerii și târguri de artă modernă și contemporană din lume, printre care și The Armory Show, din New York, adeseori fiind reprezentante de către Mihai Nicodim, deţinător al galeriilor din Los Angeles şi Bucureşti.

Lucrările sale au împânzit rapid numeroase galerii de artă de prestigiu, din lume, fascinând totodată nu numai prin puritatea și simplitatea formelor și a felului de a fi al personajelor alese cu precizie, dar mai ales prin contextul în care acestea sunt puse, prin povestea din spatele entităților proiectate , sau (de ce nu) chiar și prin „violența” metodică și amprenta pe care o lasă acestea în însăși „lumea” de fundal, observate fiind, desigur, gradele de fragmentare – dar cu rafinament – (în)depărtarea, negrul mat, culorile închise predominante etc.

e3Personajele artistei par să fie prinse oarecum, între două lumi: mai exact, între o lume a descompunerii spirituale, însă coerent aplicate în „peisajele” din spatele personajelor pe care și le alege (parcă, din dorința de reînnodare a mai multor povești într-una singură) și cealaltă lume, a artistei propriu-zise, a trăirilor intense, a firii gata să lupte cu „paznicii” propriilor frământări, propriilor goluri sufletești, propriilor nespuse – acest lucru specific fiind, desigur, tuturor marilor artiști.

Trăirile incendiare ale pictoriței se oglindesc chiar și în maniera tușelor aplicate, acest lucru fiind clar vizibil pe fiece pânză, dar și în hainele de doliu, în veștmintele negre cu care sunt îmbrăcate subiectele în cauză, ori în pozițiile inocente, dar „înfrigurate” în care acestea se regăsesc (și pot fi regăsite) mai tot timpul. Trebuie înțeles că aceste subiecte nu vin astfel în lume dintr-un soi de concretizare a absurdului – precum s-ar crede, datorită simplității lor – ci dimpotrivă, din faptul că expresiile lor sunt, de fapt și de drept, o fereastră, sau altfel spus, o poartă de acces către propriile trăiri ale pictoriței.

e44Putem spune deci, deductiv vorbind, că în fața unor astfel de lucrări, se cere nu numai atenția (și aici poate fi vorba chiar și de – paradoxal vorbind – atenția căderii din tine însuți, fiind vorba de momentul în care te confrunți cu lucrările Ecaterinei Vrana) ci și clipele de neatenție. În fața acestora nu poți decât să stai aidoma (vre)unui mare savant, sau arheolog care a descoperit numaidecât un obiect străvechi de mare importanță, și care s-ar pregăti (parcă) să primească „la pachet” fiorul, emoția (așteptării) intensitatea momentului, in(utilul) oboseala, fericirea, re(descoprerirea) sau, de ce nu, tainele misterioase ale autodistrugerii, ale propriei detunări spirituale, care par să vină precum dintr-un sanctuar/ univers subteran, pur-bacovian (dacă se poate spune astfel).

Tema generală a întregilor opere ce stau sub semnătura artistei ar putea fi sugerată de un imperiu al nefirescului (în care se și clădește, inevitabil, pe sine însăși) gestionat după propriile legi, și care iasă în evidență prin numeroase unghiuri de ,,lumină,, și efecte morale aparte , pe care numai geniul unei lumi personale, unei lumi care se află (poate) mult prea departe de lumea aceasta, o poate clădi într-un mod atât de abrupt (dar totuși ritmat, coerent și cu detalii precise) și pe care numai cerul contemporan al universului plastic de astăzi o mai poate susține – chiar și în zorii celor mai negre zile (de creație).

Advertisements

Lasă un răspuns