Advertisements

Râsul nostru cel de toate zilele

De ce am ales râsul ca subiect al articolului de azi? Poate din nostalgie…

Mai stiți cum râdeați în copilărie? În adolescență? Râsul nebun, hohotele nesfârșite, de multe ori fără un motiv clar – o glumă sau un gest, doar bucuria de a fi cu prietenii, de a fi, pur și simplu. Eu am cam pierdut „abilitatea” râsului. Într-o lume care se străduiește din răsputeri să provoace râsul, îl consider ca un coktail servit cu măsură, un amestec în cantități inegale de revoltă, disperare și speranță.

Ca să revin la subect, Friedrich Nietzsche considera râsul ca o reacție a omului în fața unor angoase existențiale, a sentimentului de singurătate și a conștientizării caracterului muritor al ființei umane. Așa să fie? Pentru că noi, oamenii, râdem; râdem mult, uneori fără să ne ardă de râs.

Aristotel credea că râsul îi este dat numai omului, că este una dintre însuşirile care îl deosebesc de animale. În „Poetica”, acea evanghelie a râsului, Aristotel identifică două tipuri de glume: gluma fină, spirituală, atribuită unui comportament civic urban, dar și gluma înțeleasă ca insultă, ori mai pe înțeles – sarcasm și miștocăreală.

Umberto Eco așează față în față în „Numele trandafirului” două personaje, într-un dialog încărcat de înțelesuri: unul este Jorge de Burgos, fanaticul păzitor al bibliotecii-labirint și vrăjmaș al râsului, călugărul lipsit de vedere și „orb” la înnoirea vremurilor, simbol al întunecatului Ev Mediu. Celălalt personaj este luminosul Guglielmo, simbolizând spiritul modern al Renașterii care avea sa înceapă cu chicotelile lui Boccaccio și va culmina cu hohotele lui Rabelais. Pentru biserică, râsul era inacceptabil, o contaminare și perturbare a sacrului într-o Europă care amesteca râsul cu lacrimile și carnavalul cu postul, în plin secol al Renașterii.

Poate mai mult decât alte nații, românii practică voluptuos umorul și bășcălia

Mai ales împotriva celui leneș și fudul, față de cel găunos si „cocoțat”, nefolositor ca om pentru oameni. Toți marii scriitori români s-au dovedit a fi și pamfletari pe cinste, și mari umoriști: Păstorel Teodoreanu, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, George Topârceanu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Tudor Arghezi, I.L.Caragiale, Ion Băieșu, Vlad și Tudor Mușatescu sunt nume de referință, ce au făcut din ironia elegantă a condeiului artă.

În zilele noastre, râsul a sărit peste morala creștină, devenind liber-cugetător. Dar râsul când își uită măsura, devine vicios. Neputând să-și asume lumea într-un chip mai înalt, există oameni care cred că o pot stăpâni prin batjocură, forțând un umor care, de multe ori, ne insultă inteligența. „Să râdem cu orice preț” se regăsește azi în politică, publicitate, uneori la buletinul meteo, ba chiar în sloganurile manifestanților din strada! Tot ce ne înconjoară devine un inepuizabil rezervor pentru râsul…risipirii noastre, care ne poate da – pentru o clipă doar! – iluzia deplinătății. Când râsul devine un scop în sine, e semn că sufletul agonizează. Iar Cavalerul Tristei Figuri ne privește din depărtarea veacurilor, ștergându-și o lacrimă.

Articol scris de Lucia Cristina Rotaru pe blogul Muza virtuală

Advertisements

Lasă un răspuns