Advertisements

Își trage 2017 răsuflarea?

Ca niciodată la început de an, previziunile pentru 2017 se anunțau în mare parte pesimiste. Știrile mini-vacanței de Revelion au fost dominate de naționalismul, intoleranța, închiderea graniţelor şi baricadarea statelor din jur. A urmat, ca într-o oglindă, autoritarismul de după alegerile din România, vizibil în tensiunile privind desemnarea primului-ministru.

Semnalele internaționale pun acest autoritarism pe seama abandonării regiunilor periferice de către partenerii occidentali, fapt care ar fi impulsionat „haitele” locale să se sfâșie pentru putere. Supus unui climat economic în permanentă schimbare, omul obișnuit ajunge să nu mai înțeleagă nimic din „oferta” tot mai confuză a clasei politice. În încercarea de a micșora povara fiscală – și de a ucide astfel prin inaniție unul din cel mai corupte aparate de stat din Europa – vom ajunge în acest an la o colectare de 25% din PIB, cu 15% mai jos față de media europeană de 40%.

Ce arată aceste măsuri „populiste”?

Este aceasta o „injecție” menită să resusciteze o societate aflată în moarte clinică, sau o măsură inconștientă a unui guvern disperat să rămână la putere? România este pe locul doi în lume, după Siria (lovită de un război civil, are o creștere a diasporei de 13% pe an), într-un clasament al exodului: după 2000, dar mai ales în anii de după aderarea la Uniunea Europeană, numărul românilor care se stabilesc în străinătate a crescut cu 7,3% (în medie) pe an. Practic ne decimăm singuri de vreo 15 ani, fără vreo șansă de revigorare, pentru că în cazul nostru (spre deosebire de Siria) vorbim de o migrație economică.

Cifra reală a migrației este încă și acum un mister pentru instituțiile Statului român, deloc interesate să-și recalibreze personalul ca urmare a unor date exacte. Doar statisticile ONU estimează că numărul românilor instalați pe alte meridiane ar fi undeva pe la 3,4 milioane, ceea ce reprezintă 17% din populația înregistrată de noi, adică 19.9 milioane de români. Logica spune însă altceva. Dacă populația activă ar fi, în cel mai rău caz, de doar 50%, celor 5,8 milioane de angajați în țară + 3,4 milioane în afara ei nu-i pot corespunde mai mult de 18,5 milioane. Nu vi se par deloc suspecte cifrele electorale mici la un popor latin, ce se inflamează repede când vine vorba de politică?

Lumea activă se schimbă cu repeziciune

Se spune că o comunitate are inerție mare pentru că se mișcă cu viteza celor mai lenți membri ai săi. România este însă asemenea Europei cu mai multe viteze: partea sa activă se mișcă cu o viteză de zece ori mai mare decât România pasivă, care află de la televizor ce s-a întâmplat, de fapt, săptămâna sau luna trecută. Știrile zilei de azi iau locul istoriei evenimentelor, în vreme ce istoria pare un concept desuet, păstrat doar în memoria României pasive. Din păcate, nici partea activă a românilor implicați la cel mai înalt nivel în afaceri sau administrație nu are prea mare putere de reacție la aceste schimbări.

Nu cred că avem un plan B la posibila destrămare a Uniunii Europene, sau că suntem angrenați cumva în discuțiile Europei cu mai multe viteze. Am urcat cu întârziere în trenul aderării și încă ne căutăm un loc la geam, ca să ne putem face o imagine cât de cât coerentă asupra evenimentelor care se derulează cu repeziciune în jurul nostru. Din păcate, mai mult de-atât încă nu suntem capabili.

Și la ce administrație creștem, nici nu pare că ne dorim mai mult într-un an ciudat, în care oamenii își încep ziua citindu-și mai degrabă știrile ori horoscopul, decât planificând ce au de făcut…

Advertisements

Lasă un răspuns