Advertisements

Un spectacol controversat

Azi are loc la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca un nou spectacol după Kafka, destul de controversatul Proces regizat de Mihaela Panainte. Spun asta deoarece a fost perceput destul de ciudat atât de presa locală, cât și de cei implicați: dacă Florin Moldovan de la ZiardeCluj.ro l-a considerat o risipă de timp și de bani, iar Bianca Tămaș este de părere pe Clujulcultural.ro că Actorii au salvat Procesul, Andreea Lupu afirmă pe Teatru.info că sub bagheta regizorală a Mihaelei Panainte, spectacolul prinde o consistenţă vizuală surprinzătoare.

kDe ce aceste diferențe de interpretare? În primul rând, deoarece regândirea plastică a spaţiului de joc a impus un tip special de abordare actoricească iar actorii au fost îndrumați după metoda David Esrig.

Pentru evidenţierea relaţiei scenografie – actor, protagoniştii (obișnuiți să joace împreună) au fost invitați să se „joace cu decorul”, să profite de el. Procesul nu este un spectacol uzual deoarece esențialul nu se petrece în exteriorul personajelor, ci în lumea lor interioară.

Helmut Stürmer amintea într-o conferinţă de presă, că scenografiile practicate azi sunt văzute să funcţioneze ca nişte instalaţii, pentru a crea un impact la fel de puternic ca acela al lucrărilor dintr-o galerie de artă. Că prin scenografiile sale este interesat să pună întrebări, nu să dea răspunsuri. Fascinat dintotdeauna de Kafka, a dorit să exploateze şi de această dată situaţia de vină permanentă a generaţiei de azi, aceasta fiind şi una din bazele „Procesului”.

Apoi, regizoarea Mihaela Panainte, cunoscută pentru preocuparea de a pune în scenă „lumi poetice şi absurde”, a construit anume spectacolul „asemenea unui vis”, după propriile spuse:

În ciuda imaginii sumbre cu care tindem să îl asociem, Kafka a fost un visător, iar operele lui poartă în sine aceeaşi substanţă a visului, de la structură până la stranietatea imaginilor, sunetelor, ideilor şi emoţiilor pe care le vehiculează. Scrierile sale imită până la ridicol nebunia irațională și înspăimântătoare a acestui univers nocturn în mişcare pe care îl numim vis. Tema existențială propusă de autor este cea a Fiinţei care s-a pierdut pe sine din cauza orgoliului nemărginit, sabotate de complexul propriei superiorităţi, victimă a unei crize identitare şi spirituale.

În timpul în care trăim, omul a pierdut conștiinţa legăturii sale cu Universul, hipnotizat fiind de propria-i persoană. O persoană din care, până la urmă, sub greutatea unui ego exacerbat, nu mai rămân decât resturile unei identităţi false, fondate pe iluzie. Primul plan al temei existenţiale ilustrează, în cazul lui Josef K., un comportament rigid şi plăceri carnale secrete pe care le smulge din durere, încercând astfel să-şi reprime furia, ura, vinovăţia, mândria, frica… Şi câte şi mai câte!

Sistemul absurd şi coşmaresc al Justiţiei îi amplifică aceste paradoxale plăceri, livrându-i un teren fertil şi generos pentru trăirea lor intensă. Acelaşi sistem este însă, în mod simultan, şi o maşinărie care îi stimulează orgoliul. Astfel, iluzia unei efemere legitimităţi a sa ca fiinţă morală şi ireproşabilă este perfect fabricată.K . va fi împins în labirintul acestei maşini halucinante împotriva căreia, paradoxal, nu se va răzvrăti, ci va ajunge să-i savureze mecanismele şi culisele. Nimic surprinzător aici, căci numai prin intermediul lor îşi poate el propulsa cele mai bizare fantezii… Ego-ul său dezvoltă astfel un cult al dorinţei, întărit în mod contradictoriu de vinovăţie, autocondamnare, frică şi ruşine. Prin urmare, el nu trăieşte existenţa lumii, ci doar părerea lui despre ea.

Al doilea plan al temei existenţiale pune în discuţie alt cuplu de termeni: a avea şi a fi, conflict care, pentru K., se traduce prin estomparea existenţei sale autentice în favoarea acumulării iluzorii de justificări. Nevoia irezistibilă de a pleca în căutarea lui a fi îi este imperios necesară, dar rămâne irealizabilă, căci personajul nostru îşi fragmentează singur şi la nesfârşit existenţa.

clujulEl este cel care alege să se lase blocat de întrebări, el este cel care îşi amputează singur principiul fiinţării în lume. Fiinţare care, de altfel, nu cere niciodată justificări, aşa cum K. pare să creadă… Suferinţa nesatisfacerii dorinţelor viscerale şi amnezia lui K. privind propriul sens lasă să se întrevadă o identitate larvară pe care Kafka doar o arată, fără să o interpreteze pentru noi.

Prin ruperea oricărei legături cu Lumea, K. este singurul responsabil de exilarea din propria viaţă. O consecinţă imediată şi dureroasă a acestei absenţe este, neîndoielnic, însingurarea. Dar singurătatea lui K. nu este decât o reproducere în vid a neputinţei de a exista cu adevărat şi, în acelaşi timp, un refugiu faţă de spaima pe care viaţa, prin natura sa, o provoacă. Existenţa lui e una parazitară, neautentică şi sterilă. Până la urmă, K. este cel care ar putea fi definit, pe scurt, ca un individ ce nu-şi poate justifica sieși sau în faţa altora propria existenţă.

Toate celelalte personaje nu sunt decât rotițe ale acestui angrenaj impenetrabil al Justiţiei, reliefând astfel propensiunea către putere, forţa sexualităţii şi etapele devenirii. Ea, Vina, nu e niciodată numită şi clar indicată în PROCESUL kafkian. Ea este doar impusă. Şi totuşi – pare să ne spună Kafka prin avatarul său K. – a susține că eşti nevinovat este o perversiune mai mare decât acceptarea unei vini impuse.

Şi dincolo de toate acestea, o alegere: „ca un câine” sau ca un Om?

Advertisements
No Responses to “Un spectacol controversat”

Lasă un răspuns