Advertisements

Piața gării

Continuare de aici. Ceacanica îl privi atent, apoi schimbă vorba:

— Discuțiile astea sunt inevitabile, dar hai să le lăsăm… Spune-mi mai multe despre Piața Gării, fiindcă am avut senzația, nu știu de ce, că voiai să mai rămânem acolo.

— Cum v-ați dat seama? nu se putu abține TT.

— Te uitai în stânga, de unde nu venea nicio mașină, în vreme ce noi trebuia să mergem în cu totul altă direcție.

— Da? Hm, ăăă… da. Păi, ce a mai rămas din Piaţă este dominată de clădirea impunătoare a Gării mari, construite în stilul specific sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, clădirea a fost distrusă pe jumătate şi a fost refăcută în anii  ’50. Când s-a proiectat gara, era mult în afara Clujului.

— Bun, și ce dacă?

g1— Gara mare era în partea de nord, iar oraşul se termina undeva în apropiere de Someş. Puţine case erau după Someş. Din zona de după al doilea Război Mondial s-au menţinut câteva clădiri care definesc spaţiul gării: este vorba despre clădirea Albina, o construcţie de pe strada Caragiale – se întoarce un bloc până pe Horea şi dă în Hotelul Pax; şi hotelul este reprezentativ.

— Da, e acolo un amestec ciudat de vechi și mai puțin vechi, că modern nu prea putem spune că este.

— La un moment venise cineva cu ideea să se mute Gara mare undeva mai la răsărit. Varianta nu era de neglijat, însă la momentul respectiv accesul ar fi fost mult mai greoi, pentru că nu existau bulevardele care să facă legătura cu centrul orașului.

Cap. II – Dosarul

Tandin recitea rapoartele din dosarul pe care trebuia să i-l predea lui Ceacanica: ultima formalitate, înainte de-a se întoarce la București. Răsfoind notele informative despre suspecţii apăruţi în dosar de-a lungul investigaţiei cu poveştile lor întortocheate din lumile dubioase în care se învârteau, realiză cât timp pierduse cu supoziții. Degeaba încercase să-și imagineze Clujul de dinaintea venirii sale aici. În centrul orașului din anii ‘60 încă se vorbea mai mult ungurește și chiar dacă s-ar fi putut întoarce cumva în timp, n-avea cum înțelege: s-ar fi trezit printre oameni care vorbeau și gândeau în altă limbă, chiar dacă arătau la fel ca azi.

Pe-atunci orașul însemna ceva, din moment ce 8 ardeleni din 10 locuiau la sat. Nu-și putea imagina cum era Clujul în care-şi aveau rădăcinile oamenii pe care încerca să-i descifreze azi. Și pe care trebuia să-i înţeleagă, fie că era dispus sau nu, pentru că orașul de acum, din anii ‘70, se împletea cu prezentul său, de care nu putea face abstracție. Era o contradicţie, ca şi oamenii ale căror dosare lei avea în faţă. Trecutul e o țară străină. Oricât ai încerca, nu mai poți reface memoria unui oraș, sau a unei străzi: ai o imagine a locurilor pe care mintea ta nu le poate șterge pentru a o înlocui cu ceva la care nu ai fost martor.

Știi cum arată gara acum (de exemplu), și nu poți uita asta, motiv pentru care nu mai poți să-nţelegi cum arăta acum zece ani – așa că totul e în zadar. Se despărți greu de imaginea asta, spunându-și că trecutul inaccesibil lui azi era mai mult un oraș străin într-o țară străină, iar el nu mai voia să se simtă în plus acolo. Dintr-una într-alta, părăsi Clujul și se-ntoarse cu gândul la București. În marele oraș îl aștepta Ina, cu care era împreună de doi ani. Ultima dată vorbiseră la telefon vineri, și fiecare dintre ei avea vești importante: el că vine luni seară acasă, ea că așteaptă un copil.

Apoi, că maică-sa se bucurase când aflase vestea, și nesuferitul de socru-său întrebase cât mai avea până rezolvă cazul, ca să poată interveni el pentru promovare. De parcă de promovare îi păsa acum! Abia la distanța celor câteva luni de anchetă, Traian reușise să vadă ridicolul situației: îi era mai ușor la Cluj, cu toată naveta, decât să locuiască cu socrii. Trebuia s-o sune și amâna asta de câteva zile. În loc să pună mâna pe telefon, luă de pe colțul mesei almanahul Scânteia.

Îl răsfoia de câteva zile, fascinat de temă: Lumea în anul 2000. Abandonând dosarul de anchetă și telefonul de dat nevestei, ofițerul de miliție judiciară se duse la toaletă cu almanahul care, în timp ce elimina resturile cinei, îl proiecta în viitor. Citi cu lăcomie în acele pagini că două treimi din populația României (30 de milioane de locuitori în 2000) va trăi la oraș, iar țara va avea de două-trei ori mai multe municipii cu peste 100.000 de locuitori. Optimiștii se așteptau ca până prin 2005 telepatia să fie utilizată în comunicații, în vreme ce pesimiștii n-o vedeau posibilă deloc.

Lui telepatia i se părea o idee bună. Nu însemna asta un amestec şi mai mare în treaba lui?! Şi dacă transmitea cuiva gânduri fără să vrea? Putea fi asta o nouă formă de control? Trase de lanțul toaletei și se șterse la fund cu hârtia igienică de calitate oferită de hotel, înainte de a trece la un alt capitol, care estima găsirea leacului pentru cancer, creșterea duratei vieții la un secol, descoperirea unor medicamente capabile să crească inteligența. Asta da, i-ar fi ajutat și pe milițienii din Cluj, poate chiar şi pe el, de ce nu? Adevărul era că oraşul îl ducea la disperare.

Și-ar fi dorit să fi cunoscut un localnic oarecare, altcineva decât pe cei de la recepția hotelului, care să-i arate orașul ca pe-o carte, să nu se mai fi simtă neajutorat când iese pe stradă. Își trase pantalonii și reveni în cameră, plictisit de almanah: mai răsfoi câteva pagini despre apariția rachetelor individuale și dresarea animalelor inteligente, capabile să îndeplinească munci simple. Până atunci, trebuiau să se mulțumească cu ultimul model de Dacia 1300, făcut după Renault 12, cu câinii-lup și cu ancheta în curs, care-l putea ajuta să avanseze în carieră. Trânti cartea pe masă și se îndreptă hotărât spre telefon.

— Recepția, o convorbire interurbană!

— București 173, vă rog! Da, familia Apostolescu…

— Bună, Ina!, zise T. când primi legătura.

— Bună, iubitule…, auzi slab în receptor. Vii acasă?

Vocea feminină, caldă, îl umplu de disperare, regrete şi dorinţă. Stăteau departe unul de celălalt de câteva luni, iar în unele nopţi, când se foia în pat, imagini teribile cu trupuri de femei, goale, îngheţate în poziţii nefireşti, aşa cum le prinsese moartea, cu răni deschise, sângele scurs pe parchet, pe iarbă, peste tot, fotografii pe care le privea cu indifernţă, cu obişnuinţă deja, care nu-i mai spuneau nimic – doar o altă victimă, partea naturală a vieţii. Victimele, ca forme inevitabile de existenţă în lanţul trofic. Cu toate astea, îi apăreau noaptea în vise grele, tulburi, apăsătoare. Și în lumea asta diformă, hidoasă, vocea ei firavă de femeie.

— Da, își reveni T. În sfârşit, mâine-i ultima mea zi în Cluj. Predau dosarul și vin probabil cu acceleratul de noapte, să pot dormi pe drum. Nu-i nevoie să mă aștepte taică-tu, vin eu cu ceva de la Gară. Dacă are-ntârziere, ca de-obicei, trec pe la birou să dau raportul, și vin acasă dup-aia.

— Nu vii direct, nu-ţi e tare dor de mine?

— Ba da, sigur că mi-e dor, dar știi și tu cum e să lucrezi în Miliție…

— Nu trebuia să pleci… Se găsea şi aici un loc bun pentru tine. Îţi urăsc jobul. Dar te aştept, Traiane. Mie mi-e tare dor de tine, să știi.

— Știu, dar și tu știi că nu-s taică-tu, cu vechime și cu relațiile care să m-ajute să găsesc doar ce-mi convine! Și-apoi ştii exact ce înseamnă meseria mea și cred că ți-am mai povestit ce-nseamnă să lucrez cu Ceacanica…

— Individul ăla te face praf! Nu ştiu cum poţi să te mai și mândreşti că lucrezi cu el! Mă scoţi din sărite! Nu te mai recunosc, de când îl ai ca şef te-ai schimbat: eşti nerăbdător, nervos, îţi sare ţandăra din orice, ai devenit paranoic, insuportabil! Dar ştii ceva, nu vreau să vorbesc despre toate astea la telefon! Hai să nu ne certăm. Dacă tu eşti mulţumit cu jobul tău, accept pentru că te iubesc, prostuţule! Vino acasă. Hai că vorbim când vii. Mi-e dor de tine!

—Bine, noapte bună, vorbim acasă.

Încă nu se obișnuise cu modul ăsta de a-ncheia o discuție. Da, vorbim, când de fapt nu mai vrem să vorbim. Sau nu mai avem ce să ne spunem. Cum să-i spună Inei că era mai interesat de cazul de la Cluj decât de situația de-acasă, de la București? Că prefera să dea ochii cu șeful lui cel vulcanic, decât cu socrul cel taciturn? Dar nu se făcea să spui lucrurilor pe nume. Nu prea știa de ce, dar observase că era de neacceptat social să-i pui pe ceilalți în situații neplăcute, spunându-i cuiva adevărul în față.

Într-o familie de milițieni, sinceritatea era apreciată doar în public, în privat era altceva – dacă nu neplăcut, măcar jenant, se gândi Tandin, pe care maică-sa, femeie simplă, îl învățase valoarea sincerității. Se-ntoarse la dosar. Până la urmă, dosarul era totul – asta conta, de fapt, în carieră: să ai un dosar bun. Iar el avea acum, privind dosarul pe care urma să-l predea a doua zi, senzația unui eșec. Poate dacă ar pleca la București senzația s-ar estompa, dar acum…

Era aproape, foarte aproape. Știa toate detaliile cazului, mai puțin făptașul. De mâine, toate astea aveau să intre pe mâna șefului, iar acesta va reuși să-i dea de cap. Nu știa cum, dar știa că va reuși să-i îmbrobodească pe milițienii și pe procurorii clujeni. El picase undeva la mijloc între ei, ca-ntre ciocan și nicovală. Ciocan… un fior îngheţat îl trecu pe şira spinării. Ce expresie! Inventată de cineva care n-avea în faţă imaginile pe care le vedea el. Pentru el, după ce vorbise cu victimele care supravieţuiseră loviturilor de ciocan, cuvântul devenise tabu…

Nu reușise să se folosească efectivele de miliție de la Cluj, nici de cei 400 de inși aduși din inspectoratele vecine, care umpluseră hotelurile Ministerului de interne și cele câteva civile din oraș, deși era conștient de superioritatea ce-o avea asupra lor: i-o dădea atât experiența cât și inteligența. Atâta doar că superioritatea asta nu se concretizase, în acel haos organizat de organele de Partid și de Stat: cu cât erau mai mulți șefi, cu atât mai multe indicații veneau spre caz. Iar interesele lor erau diferite, în ciuda ierarhiei destul de clare – sau poate tocmai din cauza ei.

– continuă aici

Advertisements

Lasă un răspuns