Advertisements

Propagarea oului pe internet

În loc să tacă, un nene prins cu rața-n gură aruncă omleta pe rețeaua socială – unică, precum partidul de odinioară. Ca într-un stupid joc de societate, problema ouălor nesparte în beneficiul celor din vârf se propagă pe internet. Ajuns undeva la nivel macro, acel nene face, desigur (doar n-o să gândească asemeni nouă, alegătorilor, la nivel de frigider propriu), calcule macroeconomice – și nu știu cum se face că-n ultima vreme calculele celor ca el nu prea ies.

Omul nostru va fi făcut la vremea lui și ceva studii despre „societatea postindustrială” a lui Daniel Bell, sau o fi citit despre „societatea informaţională”, în viziunea lui John Naisbitt. Chiar dacă probabil n-a înțeles mare lucru din ele, aceste modele economice i-au permis atât difuzarea (contra)informației pe internet, și în același timp, i-au furnizat tiparul de gândire după care a emis celebrul, deja, raționament cu ouăle.

Falsa problemă adusă în atenție permite (și probabil că acesta a și fost scopul său) ridicarea câtorva reale, și anume:

Câți români trăiesc de azi – pe mâine?

Calculul sună cam așa: în mare, România mai are 22 milioane pe acte (după domiciliul permanent), din care peste 19 între granițe (locuind efectiv), conform estimărilor. Dintre aceștia, mai muncesc (tot între granițe) doar 4,5 milioane, chiar dacă sunt 19 milioane care votează (3 milioane sunt tineri fără buletin). Din cele 19 milioane și ceva (din care deja la sfârșit de 2017 vor rămâne ceva mai puțini), 1,4 milioane sunt bugetarii iar 5,3 milioane sunt pensionarii la care, adunând salariații în număr de 4,5 milioane (incluzând aici și bugetarii) rezultă că aproximativ 9 milioane de oameni sunt înafara sistemului.

Scăzând copiii, reiese că 6 milioane de persoane trăiesc într-o Românie paralelă cu societatea post-industrială, adică de azi pe mâine. Pe ei nu-i influențează prea mult nici societatea informațională (pentru că află știrile de la radio, TV sau de la vocea satului) nici problemele economiei post-industriale, care face trecerea, la oraș, spre o economie a serviciilor. Aceste 6 milioane nu aduc la buget nimic și încarcă (măcar ocazional) drumurile, asistența medicală… și mai ales, le strigă celor de sus bunătate de calcule.

Cine sunt adevărații „asistați”?

Avantajul e că știm sigur că aceste 6 milioane nici măcar nu au ce fura, dar situația asta pare să ducă (potrivit „isteților” de tipul lui Vosganian) la un blocaj, respectiv la imposibilitatea Românicii (sau România de jos, așa cum o vede el, probabil) de a progresa. Ei sunt arătați cu degetul ca „asistați social”, și mai nou, ca „hoți ai bugetului”. Sărăcia lor strică, sau fură, carevasăzică, imaginea României moderne, cu sate europene, șamd.

Ei bine, nu este chiar așa – în realitate s-ar putea ca tocmai aici să fie filonul de rezervă, veșnicia aia care „s-a născut la sat” și locul de unde se va relansa probabil economia, când se va duce naibii și ultima resursă de furat. Pensiile de azi (cele de mâine vor fi și mai anemice) nu ajung pentru taxa unui azil de bătrâni, iar viața economică de tip industrial pe care o pregătesc falși socialiști împreună cu falșii liberali de tipul Varujeanului nu mai permite nici să stai cu bătrânii, și în curând, nici să vezi de ei, măcar din când în când.

Nu poți să faci omletă fără să spargi ouă

O altă întrebare (sau problemă reală) propagată pe undele oului aruncat pe internet este ce rost are să pui problema oului din supermarket, ori a omletei servite frumos la bufetul din oraș, câtă vreme țăranul nu mai este interesat să producă ouă, ori orășeanul să mănânce în oraș. V-ați gândit câte miliarde pierde statul că noi ne mâncăm omleta acasă, și nu la bufetul Parlamentului, precum musiu Vosganian?

Acesta ar fi, de fapt, rolul imbecililor cocoțați la putere: să încurajeze mecanismele economice prin care micul producător să fie stimulat, respectiv, ca lui să-i revină cea mai mare parte din cei 0,5 lei cât plătim noi pe oul din magazin. Să producă și el o legislație, sau câteva regulamente de aplicare a legislației economice, care să încurajeze producția de ouă. Dar cum micul producător nu finanțează campanii electorale și nici nu are timp de „analize” pe internet, vocea lui nu se va face auzită.

Și totuși, dacă-i vei da țăranului bani să producă ouă (cum se întâmplă acum pe programele de dezvoltare rurală), el îți va produce: și ouă, și impozite. Dar așa e când economiștii fac pe scriitorii, iar falșii filozofi ajung în șParlament. Varujan Vosganian putea să constate de la înălțimea funcției sale, de exemplu, că dosarele europene pentru agricultură sunt făcute pentru fermierul european, nu pentru cel român, și să insiste pentru simplificarea procedurilor de aplicare la fonduri UE pentru agricultură, în loc să facă teoria chibritului și să-și dea foc la ouă.

Advertisements

Lasă un răspuns