Advertisements

Orașul românesc

Mi‑am reamintit momentele dinaintea primei studenții, o preumblare cu părinții prin Cluj, în primăvara lui `89:

— Uite căminul unde-am stat eu, zicea tatăl meu, uite și Clădirea roșie, unde stătea maică-ta, uite una‑alta, în vreme ce ochelaristul care creștea din mine se uita neîncrezător la statuia lui Mattia Corvinul, zicându-și: uite alt cal prin centru – ce naiba caut eu aici?

Așa se face că am ales Timișoara, care părea o urbe ceva mai aerisită, după gusturile mele-de atunci. Un oraș cu nume feminin, de care parcă te puteai îndrăgosti cumva – la fel ca și Sighișoara, suna precum „fata morgana”, dar Cluj? Sau Brașov, cum putea să-i placă unui bărbat? Din acest motiv, atunci, la prima vedere, Clujul mi s-a părut bun ca să te adăpostești sau să te pierzi în el doar după o anumită vârstă – însă acela a fost doar un prolog al locuirii mele în orașul de pe Someșul Mic, în care aveam să mă las prins până la urmă ca într-o capcană. Dacă m‑am mutat totuși aici după ceva vreme de la revenirea din studenție (în Sătmar), dezamăgit de evoluția orașului natal, a fost din nevoia unei schimbări. Speram ca mutarea și odată cu ea, nevoile de la baza piramidei de pe care căzusem, mă vor ajuta să uit de alte griji.

Speram ca mutarea și odată cu ea, schimbarea nevoilor, către baza piramidei de pe care căzusem, mă vor ajuta să uit de celelalte griji. Cărțile se pare că nu-mi serviseră la nimic, din moment ce nu reușeam să extrag din ele o conduită. Dacă acest fapt e posibil (teoretic se poate întâmpla), practic asta vine prea târziu ca să mai poți aplica vreo idee. Problema era că păream din alt film și nu mă mai vedeam jucând într-unul, nici măcar într-al meu, darămite în al altora, așa că aveam nevoie de un alt punct de pornire. Cu tot deranjul, plecarea mea se dovedise nu fără oareșce folos: poate că n-aș fi putut vedea altfel micimea junglei din care plecasem. Lianele unduitoare printre care mă mișcam, sărind printre copaci, îmi obturaseră vederea.

Odată stabilit în Cluj și descoperind orașul maghiar pe care într-un fel îl vezi ca turist și altfel îl simți ca localnic, am încercat să-l compar cu celelalte orașe din Ardeal pe care le cunoșteam. Este orașul ardelean mai mult decât un sat cu biserică-n centru, nu doar cu birt? La 18 ani, singura diferență pe care o vedeam era că satul românesc avea biserica mai la margine, ori undeva sus pe deal (ca și cimitirul) și birtul sau cooperativa (care de regulă funcționau în același local) în centrul său.

Orașe ca Alba Iulia, Aiud, Dej sau Gherla le-aveau îngrămădite pe toate la un loc, iar oamenii se-nghesuiau acolo pe timpul zilei, retrăgându-se la casele lor după-amiaza, ca să mai iasă înapoi doar seara, la ocazii speciale. Abia după o vreme, când m-am așezat și-am reușit să mă acomodez, am descoperit și ce deosebea Clujul de micile orașe dimprejurul său: teatrul, opera și filarmonica erau instituții pe care nu le găseai oriunde, fiindcă presupuneau o tradiție culturală.

*fragment din „Recuperatorul de iepuri”, continuarea volumului Chiriaș la Cluj – care se lansează mâine la Book Corner.

Advertisements

Lasă un răspuns