Advertisements

Oraș cu C, caut direcții

Un an după CEaC

Acum un an, pe vremea asta, clujenii aflau cu dezamăgire că un alt oraș din România va primi titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021: recomandarea juriului mergea spre Timişoara. Așteptările cetățenilor (care confundau competiția de proiecte cu una de patrimoniu sau a evenimentelor desfășurate în oraș) păreau frânte, mai degrabă – nu și ambițiile celor implicați. Echipa de proiect a felicitat-o cu „demnitate” pe cea învingătoare, în vreme ce municipalitatea anunța plină de „orgoliu” că proiectele din dosarul de candidatură sunt prinse în Strategia culturală a orașului, fără a pomeni nimic de bugetul cu care vor și prinde contur.

Centrul de artă contemporană, unul din obiectivele principale ale proiectului clujean pentru CEaC, a rămas în suspans. El a constituit de asemenea unul din motivele de reproș ale juriului european: dacă în dosarul preliminar strategia culturală era axată pe film, orașul arătând că vrea să construiască în jurul festivalului Transilvania o întreagă industrie creativă, cu un studio poreclit deja „Buftea de Cluj”, aplicația finală încerca să ascundă sub preș un eșec (clădirea nu este gata nici acum) prin cooptarea în staff a lui Tudor Giurgiu și replierea în jurul unui Centru de artă contemporană, alături de Centrul Cultural Transilvania. Despre ultimul nu se mai aude nimic, acolo funcționând o parcare.

Ce a rămas din ambițiile orașului, la un an de la acest eșec voalat? Una din etapele proiectului era popularizarea sa, astfel că în imaginarul colectiv din urbea de pe Someșul Mic a prins ideea de capitală, ca și dorința de a demonstra că, indiferent ce decid alții, Clujul este o capitală a evenimentelor și va fi una a turismului, sportului sau inovației. În acest an imaginația au­torităților a depășit granițele Europei, iar propaganda oficială a început să o ia razna pe harta lumii, afirmând nici mai mult nici mai puțin decât că Untold a pus ora­șul nostru pe harta lumii.

Complexul anonimatului

Ca și cum nici nu ar fi fost pe vreo hartă, doar cu ocazia unui festival, văzut ca în­truchipare a idealului omenirii, ieșea în sfârșit și orașul de pe So­meșul Mic din anonimat, trăgând și țara după el: „România, țara aceea de lângă Cluj”. De ce altfel ar veni turistul la Cluj? Au încercat vecinii cu și mai mari investiții (zeci de milioane de euro) și tot n-au reușit mare lucru: Alba Iulia s-a modernizat ascunzând vestigiile cetății medievale maghiare după cele ale cazarmei habsburgice, distrugând un parc și transformând cea mai mare cetate de tip Vauban din Europa în cetatea cu cea mai mare parcare și pavaj chinezesc.

Nici la Cluj ves­tigiile istorice nu sunt mai puțin neglijate ori marginalizate, ba poate chiar mai mult: pe dealul Cetățuii lăsat în paragină a rămas doar promenada din preajma hotelului cu nume similar – Belvedere – și ruina unui mo­nument gol (bustul prințesei Sissi). Pe Matia Corvinul l-au salvat plăcile reparatorii (Biruitor în războaie, învins numai la Baia, de propriul sau neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită). Nu contează că monumentele de arhitectură clasică, puse în valoare, sau cele contemporane, sub pretextul noilor amenajări urbanistice (reparații de poduri, amplasare stații de autobus) ne-ar putea ține pe hartă, dar și în oraș, cu mai puțin deranj ca Untold.

Ce-i lipsește Clujului?

Noi vrem evenimente, Săli Polivalente, și mai ales vrem să fie toate în buricul târgului. Dar să fie independente, nu sub o umbrelă, fie ea și numită și Strategie culturală a orașului. În loc să avem un festival de film care să adune atât oamenii din industrie, cât și aspiranții, ave(a)m două (TIFF și Comedy); în loc de un festival mare de teatru precum cel din Sibiu, avem două mai mici: Întâlnirile internaționale de la Cluj și Interferențe. Anul trecut, doar Festivalul internațional de carte Transilvania reușea să se sincronizeze cu întâlniri ale Uniunii scriitorilor și să aducă la Cluj nume importante din literatura românească, europeană și mondială – dar culmea, n-am auzit atunci de vreo hartă.

Cultura scrisă cu C mare nu are încă trecere pe Someșul Mic, pe care va mai trebui să curgă multă apă, până ca să își obțină majuscula și recunoașterea meritată. Orașul este mai degrabă unul în căutări, vânând C-uri diferite: administrația umblă după „capitale”, în vreme ce mediul de business sapă după „comori” cu C: se fac afaceri imobiliare, urmând un proces de gentrificare (scumpire), în care cultura și arta contemporană sunt mai degrabă servicii-suport pentru business. Pentru Fabrica de pensule artiștii au fost de bun augur: 70% din spațiu va fi închiriat pentru IT, în vreme ce galeriștii principali au plecat și pun în valoare un alt (fost) spațiu industrial: clădirea Tehnofrig / Tiparnița, unde s-a inaugurat noul Centru de interes.

Ce fel de oraș vrea să fie Clujul – cultural, comoară sau… capitală?

Bulgărele se rostogolește deja, iar faptul că au eșuat, în cascadă, proiecte culturale de valori tot mai mari – 10 milioane € (Centrul de industrii creative), 35 milioane € (Capitală Europeană a Culturii) și 50 milioane € (Centrul Cultural Transilvania)  – ar trebui să ne spună ceva, mai mult decât declarațiile sforăitoare. Ori strategia nu este bună, poate obiectivele sunt fantasmagorice, sau stăm prost la partea de aplicare? 

Advertisements

Lasă un răspuns