Mungiu – Bacalaureat: o lume văzută de sus

Mungiu își dă examenul de maturitate cu acest film plin de situații recognoscibile ce reușesc, cumva, să nu fie totuși felii de viață, ci semi-sfere pe care protagonistul încearcă să le taie mereu în felii, odată ajuns acasă.

Spre deosebire de Cristi Puiu, a cărui Sieranevada care pornește dintr-o marcă proprie – un intimism – și virează apoi în zona burlescului italian, Mungiu rămâne cu Bacalaureat în zona cinemaului de auteur. Ce au în comun aceste două mari filme românești care au participat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2016 este faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare.

Dacă microuniversul din Sieranevada are, așa cum remarca Andrei Gorzo, un antecedent în Aurora (scena în care protagonistul își lasă fiica în vecini, în apartamentul cărora ușile se închid și se deschid, scoțând la iveală personaje) Fotografiile de familie (primul nume sub care a început să toarne Cristian Mungiu secvențele acestui film) sunt o continuare a Povestirilor din epoca de aur (2009), subintitulate Legende urbane din perioada comunistă.

Nu vreau să spun cu asta că vreunul din cele filme ar fi doar atât, o continuare, remarc doar (sau mă laud, vorba anunțului) existența unei asemănări între ele. Care, dacă e să o ducem la extrem, poate ajunge mult mai departe. Aș porni de la afirmația lui Cristi Puiu din dialogul de seară cu Lucian Georgescu, cu ocazia celor 15 ani de realism:

Bine, n-aș merge până acolo încât să-i spun lui Mungiu că ceva din Palme d’Or-ul ăla e și al meu…

Ei bine, poate că o parte din premiul pentru regie din acest an i s-ar fi cuvenit, pentru că Bacalaureat conține, pe lângă cele două reverențe evidente (la Reconstituirea – batista lui Ivanov în scena de pe Făgăraș și la Liceenii – prin muzica de final a Stelei Enache) și o referință, ceva mai subtilă și ca atare, mai greu sesizabilă, la Moartea domnului Lăzărescu. Afirm asta pentru că Bacalaureat-ul poate fi perceput drept un …Lăzărescu în oglindă, „o frescă a societății românești” din perspectiva – de această dată – a doctorului Romeo, și nu a pacientului Romeo Dante. Sunt convins că această coincidență de nume nu este deloc întâmplătoare; în plus, Mungiu afirma în interviurile date cu ocazia lansării Bacalaureatului:

Fac filme realiste și, prin urmare, instituțiile astea, nu știu cum să spun, se vâră ele singure în film.

Ori acest realism, resimțit de spectatori drept mizerabilism, este o marcă înregistrată Cristi Puiu (ca „inventator” al ultra-realistului Nou val românesc), perfecționată și adusă la zi de ceilalți doi C, Porumboiu și Mungiu. Ok, oamenii nu mai mor azi în spitale – sau dacă li se întâmplă ceva (cazul infarctului de aici), n-o mai pățesc datorită doctorilor (care îi protejează, ca Romeo în fața interogatoriului procurorilor), ci datorită altor probleme (sistemice, insinuează Mungiu, corupția fiind un cancer generalizat). Atât cu similitudinile (ok, puțin forțate), revin la continuări – reluând afirmația din deschidere:

Ce au în comun filmele cineaștilor români selecționate în competiția oficială la Cannes, e faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare

Referindu-mă în continuare strict la Bacalaureat, vreau să enumăr argumentele potrivit căror filmul este o culme a Povestirilor din epoca de aur și, anulând remarca (forțată) a similarității cu mizerabilismul lui …Lăzărescu, să remarc că acest film nu insistă pe clasica (deja) ciorbă. De fapt, personajul interpretat excelent de Adrian Titieni (care face un rol mult mai complex decât cel din Ilegitim – deși întrucâtva asemănător) primește o ciorbă reîncălzită într-o scenă scurtă, de seară – când se cazează la amantă. Însă Mungiu reîncălzește ciorba tezaurul folcloric al comunității pre-decembriste, al cărei exponent remarcabil era (până la acest film) seria sa Amintiri din Epoca de Aur.

S‑a spus despre acest film (și pe bună dreptate, remarca Alex Cistelecan în excelentul său Popularoid din volumul colectiv Politicile filmului) că „face parte din al doilea val de raportare la regimul comunist: după o primă reacție de condamnare și demascare a realităților fostului regim, a urmat o a doua abordare, mult mai soft și mai lirică, în care ironia și nostalgia alunecă foarte ușor una în cealaltă”, tot el remarcând că „nostalgia după regimurile comuniste este, în primul rând, nostalgia după această sferă a intimității colective pierdute, care s‑a constituit tocmai prin contrastul cu atotprezența sistemului politic. Rezistența prin cultură nu este decât o subspecie mai snoabă a acestei universale rezistențe prin intimitate”.

După cum recunoștea Cristian Mungiu, și Bacalaureatul este o (între)țesătură a mai multor povești, asemenea Povestirilor… anterioare:

Am așa niște foldere cu subiecte pe diferite teme. Și aveam un subiect de învățământ, de educație, cu foarte multe subiecte și povești din presă despre bacalaureat, și un altul despre corupție și altul despre familie. Și într-o bună zi, gândindu-mă că niciuna dintre poveștile alea nu era suficient de puternică în sine, am avut ideea de a încerca să le intersectez și intersectându-le mi s-a părut că pot să găsesc niște legături între ele și să ating toate subiectele astea.

Întrebat de Eliza Niță pentru movienews.ro, dacă în afară de articole și ziare, au existat și persoane care v-au spus anumite povești și ați sfârșit adunând elemente din fiecare?

E un amestec de povești pe care dacă le cauți, ai să le găsești tot așa, sub niște forme incipiente în presa românească din ultimii cinci ani, plus o grămadă de povești personale mai recente și de mai demult. Întotdeauna e un fel de melanj și, până la urmă, ele se structurează astfel venind din toate sursele; pentru actori și pentru Maria în special, care joacă rolul principal, am făcut efortul de a o prezenta unei persoane reale care a trecut printr-o traumă de felul acesta. Eu pot să explic ce cred eu că simte cineva care a trecut prin așa ceva, dar voiam s-o pun față în față cu cineva care chiar a trecut prin așa ceva.

Acum, că aceste povești au fost intersectate sau întrețesute într-un lung-metraj care te ține cu sufletul la gură, acesta este un merit, și nu un defect al filmului. Însă forța lui rezidă în aceeași recuperare nostalgică (una soft, după cum remarca Alex Cistelecan) a nostalgiei după sfera intimității colective pierdute, extinsă aici la speranțele pierdute ale unei întregi generații, mai mult pragmatică decât nostalgică. Și în acest caz însă, tribulațiile pragmaticului doctor Romeo dau glas problemelor cu care se identifică majoritatea silențioasă.

bac_3Și aici cea mai bună explicație este o altă remarcă a lui Cistelecan din Popularoid: „posibilitatea ca această majoritate să se auto‑instituie afectiv tocmai în rușinea și complicitatea împărtășite pe care le presupune supunerea silențioasă la normele oficiale. Pe scurt, există o întreagă comunitate care rezonează afectiv cu Oana Sârbu overacting personajul de utecist sever și corect din Liceenii 1987, însă nu mai e nimeni care să scape vreun suspin la aceeași Oana Sârbu overacting rolul de adolescentă emancipată, multi‑talentată dar derutată în Liceenii Rock’n’ Roll”.

Iar dacă în Sieranevada râdem pe parcurs, se râde și-n final, ca o eliberare/detașare, Bacalaureat este filmul românesc tipic despre (post-)comunism, fără vreun efect de catharsis. Și aici se râde, la fel, pe tot parcursul său, dar nu e vreun râs eliberator: aici râdem doar ca să ne mascăm rușinea, recunoscând în situațiile de pe ecran tarele societății în care trăim.

Însă cel mai bun argument al continuării prin BacalaureatPovestirilor…, ca și revalorificarea acelui registru nostalgic prin evaluarea sa (ce s-a ales din speranțele post-revoluționare ale generației lui Mungiu) în contemporaneitate, o constituie tocmai una din afirmațiile regizorului, din același interviu cu Eliza Niță, din care am spicuit la început: când protagonistul privea în sus, vedea în permanență munții; există și o secvență în care se duce pe munte. Este întotdeauna împrejmuit de ceva, protejat. Ați pomenit înainte și de laitmotivul muzicii, ar fi faptul că a fost filmat în Brașov (de fapt, în orașul Victoria de lângă Făgăraș, n.n.) un alt element care contribuie?

Ce mi se pare interesant că mă întrebi de momentul acela e că este singurul care are foarte puțin rost narativ și de aceea îmi pare bine că l-ai remarcat. E un moment care, dacă vrei, rezumă pentru mine unul din punctele de plecare ale filmului, una din teme, legată de clipa aceea în care faci un fel de bilanț și te uiți înainte și înapoi. E un om aflat pe un vârf de munte și întotdeauna mi-am închipuit în filmul ăsta, dacă ar trebui să fac un desen ca un copil, ar fi fost unul cu un omuleț pe un vârf de deal care stă acolo sus, se uită în urmă și se uită în față. Atunci am vrut să am acel moment de pe munte, dar să nu fie tradus atât de explicit așa cum îți spun acum. Nici măcar actorului nu i-am povestit în acești termeni, dar pentru mine conta să trec prin acel moment în care cineva compară cum arată viața reală față de proiecția pe care ți-o faci când ai 20 de ani.

Articol preluat de pe CefilmeVăd.Eu

Leave a Reply