Advertisements

mica Unire la Cluj

Istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul UBB, a fost prezent ieri la lansarea cărții lui Horea Porumb organizată de Editura Școala Ardeleană la sediul Uniunii Scriitorilor din România filiala Cluj, și alaltăieri la sesiunea de comunicări științifice „Unirea Principatelor Române, temelie a Marii Uniri de la 1918”, organizată de Academia Română și Patriarhia Română. Să notăm câteva din declarațiile domniei sale, cronologic:

24 ianuarie: „Unirea nu se putea face în jurul Transilvaniei, deoarece Transilvania nu avea în frunte o putere românească. Era nevoie de un nucleu de Românie care să atragă apoi Transilvania, iar acest nucleu nu se putea constitui decât din cele două libertăți românești și, mai ales, din acea țară care-și asumase de timpuriu – prin Mihai Viteazul – misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta.

Țări românești erau zeci, aproape pe fiecare vale și în fiecare depresiune – numite așa mai ales în Transilvania, unde românii erau pe alocuri separați de străini – dar numai una dintre ele a purtat neîntrerupt acest nume simbolic, anume țara de la sud de munți.

Moldova era „a doua libertate românească”, vitregită și frântă însă și ea, mai ales de la 1484 încoace – ocuparea de către otomani a Chiliei și Cetății Albe, „plămânii Moldovei”, trecând prin 1538 – transformarea Tighinei în raia, 1715 -preluarea de către turci a Hotinului, 1775 – răpirea Bucovinei de către Habsburgi – și ajungând la 1812 – răpirea Basarabiei de către ruși. Dar, în ciuda tuturor acestor dureroase ciuntiri, Moldova exista ca țară românească.

Prin urmare, speranța românilor transilvani se concretiza într-o Românie, care trebuia să înceapă cu Țara Românească și Moldova.

Altminteri, despre o Daco-Romanie s-a discutat mult, încă de la finele secolului al XVIII-lea, inclusiv în unele cancelarii străine. Idei de acest fel, de unire a românilor într-un singur stat, s-au vehiculat chiar pe teritoriul Transilvaniei și mai ales la Adunarea Națională de la Blaj, în mai 1848, unde erau prezenți fruntașii revoluționari ardeleni, moldoveni și munteni. Acolo s-au pus în cauză „trebuințele națiunii întregi”.

25 ianuarie: „Vreau să menționez cât de ușor se citește Clujul meu în oglinda timpului, să remarc totodată cuvintele sale parcimonioase, de savant obișnuit cu precizia semnelor. Dar și că ea este totodată, o lecție extraordinara: că nu putem huli totul pe lume, că mai avem și valori de apreciat”:

Un exemplu de ne-hulire a lumii este expus aici pe o pagină și un pic (pagina 77, n.n.), exemplul lui Kemal Karpat care a fost făcut Doctor Honoris Causa la Universitatea „Babeș-Bolyai”, nu demult.

„Horea s-a prezentat acolo, modest, într-un colț, dar l-a intervievat. Și acest Kemal Karpat care e un cetățean român devenit cetățean turc și apoi american, a plecat din țară în 1948, și după căderea comunismului a revenit. El a vorbit într-o limbă românească extraordinar de frumoasă, în Aula Magna. Evident, numele lui e un pseudonim. Și l-am întrebat eu (și Horea Porumb a sesizat aceste lucruri): de ce vă numiți Kemal Karpat?”

El mi-a zis: Kemal pentru că în tinerețe am fost (și sunt și acum) un mare admirator al lui Mustafa Kemal, părintele Turciei moderne, contemporane, și Karpat să se știe că-s turc de la Carpați, nu turc de la Bosfor! Și a adus un elogiu învățământului românesc, iar cartea asta confirmă că, în chiar epoca stalinistă, învățământul românesc era un învățământ serios.

Iar bătrânul profesor, la 90 de ani, a confirmat. A zis așa: „eu am plecat în străinătate și marele meu noroc a fost că am avut o educație bună, primară și secundară, că altfel nu făceam față pe-acolo pe unde m-am dus prin lume”. Și el spune același lucru: noi, românii, dacă nu suntem mai bine instruiți decât străinii, intrăm într-o concurență neloială – că nu ne bagă nimeni în seamă.

Eu mă bucur că-l putem băga în seamă pe Horea Porumb și-l felicit cu această ocazie!

Advertisements

Lasă un răspuns