Advertisements

Seara când metaliștii s-au „pupat” cu depeșarii

Pe o vreme cu iz și apoi chiar averse de ploaie, după o zi călduroasă, la Cluj s-a petrecut o mică minune: aseară, la concertul de pe stadionul din localitate, metaliștii nostalgici s-au dat cu depeșarii. A venit lume din toată țara la concertul de pe Cluj Arena, iar atmosfera a fost, în ciuda ploii dinspre final, una incendiară. La aproape 30 de ani de la Revoluție (eveniment care pentru fiecare a însemnat altceva), gusturile muzicale și societatea au dat senzația că nu mai sunt polarizate.

Pentru unii muzica a reprezentat un stil de viață, o identificare dusă aproape la extrem cu acea cultură muzicale din care se inspira. Pentru alții, a fost vorba doar de o modă, o stare pasageră, sau nevoia de a se identifica cu ceva, când nu exista altceva cu care puteai să te identifici. Haideți să ne reamintim puțin cum stătea treaba în 1989, când avântul Cenaclului formator de flăcări și talente se mai domolise după câteva incidente pe stadioane (inclusiv sex în grup), deși din când în când Tatiana Stepa ne mai îmbia printre copaci fără pădure ori la vreo cană de vin. În fine, ați prins ideea că se-asculta muzică și înainte de Rebeliune – sau poate că doar asta se făcea?

Era forma fiecăruia de „protest”. Apoi societatea s-a polarizat, împărțindu-se peste noapte în cel puțin trei categorii: nedumeriții sau masa de manevră, apoi haterii sau așa-zișii oamenii de bine ce nu voiau să-și vândă țara fiindcă au mâncat salam cu soia, și asupriții, sau, în viziunea celorlalți, lichelele venite din capitalismul apropiat – care nu mâncaseră destul din salamul amintit și aveau valută la ciorap. Primele două categorii sociale s-au unit împotriva celei de-a treia ca să-și apere sărăcia, nevoile și neamul. Fiindcă ceilalți voiau să ne fure ce aveam, să ne vândă „moștenirea” la fier vechi și să-l aducă pe Rege.

depesarGusturile muzicale trecuseră și ele prin schimbare: melomanii de la oraș erau divizați deja în depeşari şi metalişti. Maneliștii încă nu apăruseră, ei fiind simbolul suprem al democrației noastre originale. Și cum identificai un depeşar? blugii evazați și musai prespălati (asta se putea aranja în cadă când ”se dădea” apă caldă, cu o perie de sârmă), freza udă și dată pe spate, părul tăiat de la nivelul urechilor, plus ochelari de soare negri. Apoi venea tricoul de culoare închisă și cât mai abstract decorat: pete de vopsea, resturi de maioneză, nelipsitul trandafir roșu, sau mai târziu, hainele de piele și bocancii cu plăcuță metalică în vârf, cunoscuți în rândul depeșarilor drept ” gogosari”.

Dar hainele nu erau totul, importantă era atitudinea: trebuia să adopți jemenfișismul din Personal Jesus: privirea oblică, fără mișcări laterale ale cutiei craniene și cireașa de pe tort (pe care puțini o aveau) era o pălărie neagră de cowboy peste părul neapărat tuns scurt. Mai era totuși ceva: vorbirea monosilabică. Aici nu era deloc complicat: era suficient să repeți aceeași propoziție de mai multe ori, dar ritmat, pentru ca să fetele din gașcă să ofteze de sus până jos. Totul asezonat cu mici cantități de vodkă și Pepsi-cola pentru un plus de spontaneitate și credibilitate.

metalistiÎn tabăra opusă (și mai diversă, care bătea deja spre mainstream, chiar dacă nu știam cuvântul) erau metaliştii: blugi strâmți, tăiați, jegoși, cu părul lung și fără tricou. Sau hai, cel mult un maieu negru cu cap de mort. Cât despre atitudine, despre care am stabilit deja că era de bază, aici treaba era mai simplă: se dădea mult din cap, iar ca accesorii, câteva lanțuri pentru un plus de bărbăție. Menită și ea, la fel ca-n tabăra cealaltă, să dea pe spate gagicile derutate. Și ultimul amănunt, poate decisiv: metalul se asculta la maxim, provocator.

Ca dovadă că erau mai aparte, stă faptul că Romania anilor `90 avea cel puțin trei categorii de rockeri: erau verzi, albaștri și negri, distincție făcută în virtutea apartenenței/culoare la un anumit statut social. Verzii erau cei mai săraci: purtau bocanci de armată, pantaloni din material tare, similar celui din care se confecționau uniformele militare. Albaștrii erau din clasa mijlocie, denumirea venind de la blugii lor albaștri, iar negrii erau cei bogați, care aveau bani, sau cel puțin părinții lor își permitea să le cumpere geci de piele. Unii primeau tricouri originale de la rudele din afara țării, blugi negri sau panataloni de piele.

Când apăreau javrele de depeșari, muzica se transforma în distracție totală. Aia era de fapt adevărata distracție, asumarea. Cafteala, zburau sticlele (goale, desigur), lanțurile fluturau în aer. Și vezi bă, dacă te prind… dar până la urmă nu-l prindeai, că era cu gașca. Ce mai beții, ce bătăi, ce-njurături de neuitat! Cât de tineri și frumoși eram, și cum au mai trecut anii…

Cam așa apăruseră depeșarii și metaliștii, ca forme de protest față de masa cam amorfă, tâmp-ascultătoare a behăielilor păuniste. Și așa cum nici ei nu realizau că ar fi descendenții aceluiași fenomen numit Cântarea României sau Cenaclul Flacara, nici noi nu realizam că ni se pregătește „comunismul cu fata umana”. Abia acum, starea de polarizare pare să se fi aplanat cumva, și parcă înțelegem lucrurile pentru care ne batem astăzi atât de bine cât pricepeam și muzica pe vremuri. Doar ca azi nu ne mai numim metaliști și depeșari: lumea a progresat, cel puțin în termeni. Sau nu?

Advertisements
One Response to “Seara când metaliștii s-au „pupat” cu depeșarii”
  1. Dan 24 iulie 2017

Lasă un răspuns