Nu că-s turmentat de lozinci, da’… eu cu cine mai votez?

Mi se pare mie sau azi, mai mult ca altădată, vorbim în lozinci? Bine, sub alte fețe (faceboochisite): meme-uri, poante, postări memorabile, sheruibile – da’ tot lozinci, la urma urmei. Într-o vreme – nu demult – tot românul se năștea poet. Acu’ se naște cel mult știrist, apreciat pentru talentul ăla de-a găsi titluri cu rime, aluzii inteligente ori poante. Iar ăsta-i un semnal atât al nerăbdării noastre (vrem s-ajungem rapid la esența mesajului) cât și al lipsei de ascultare: ne pierdem rapid interesul dacă mesajul n-are specific, specie, țintă.

Și totuși, unde bați, nene? De care parte ești, cu cine votezi? Cam asta-așteaptă cititorul ambetat de lozincită, fiindcă radicalizarea mesajelor mai înseamnă și altceva. E ca și cum faci street-dance în locul caftelii propriu-zise, iar mișcările sunt cu-atât mai intense pe cât sunt de reprimate. La fel și mesajele de la proteste, cu atât mai furibunde cu cât se ține manifestarea mai pașnică și mai disperată – conștientă, la urma urmei, de lipsa ei de finalitate. Și aici ieșim din sfera teatrului clasic à la Caragiale și ne-apropiem de rinocerita lui Eugen Ionescu.

Acum vreo 27 de ani, la Revoluția română în direct, coborâse-n stradă (și la TV) revista Cinema, copleșită rapid de Săptămâna și de cotidianul Scânteia – ultimul transformându-se peste noapte în Adevărul (absolut). Azi, când ditai Feisbucu’ și agenda LiterNet s-au pogorît în Piețe, cine le va confisca oare lozincile crețe? Păi deja, sunt țșpe muzee pe listă. Nu mai vrem teatru de muzeu, nici spectacole seci, așa că muzeele se bat deja pe prospătura străzii – for free 🙂 for sure.

La urma-urmei post-comunismului original, gen „Răcnetul carpaților”, și neo-liberalismul autohton ia o turnură specifică. Oricât ne-am visa de europeni, acțiunile și instituțiile noastre ne re-definesc balcanici. Cu cât demonstrează cetățenii mai liber, pe-atât devin instituțiile mai abuzive, deservindu-și propria agendă și nu binele public: blochează în continuare conturi, când nu-și anchetează ori încearcă să disciplineze cetățenii. Inși fără idei dar cu susținere de la partid s-au transformat în înalți funcționari – abuzivi, buni doar în manevrarea limbajului de fag european și a noii lozinci political correctness.  Post-totalitarismul e pe vine.

Lasă un răspuns