Advertisements

Când Sion Sono se întâlnește cu Adrian Munteanu

Proiectat duminică seară în cadrul Weekendului la Castel(ul) Banffy, Tokyo Vampire Hotel – filmat parțial în România – este un model de mistake branding, fenomen devenit în ultima perioadă o „marcă” a TIFF. O fi japonezul Sion Sono regizorul preferat al lui Tudor Giurgiu, dar filmul ăsta i-a ieșit prost, de un penibil mai puțin amuzant ca altă dată.

sono1Invitat la TIFF în 2016, în cadrul unei ample retrospective care i-a fost dedicată, Sono este un regizor-cult al cinematografiei japoneze și o victimă a propriului succes – fiind implicat în (prea) multe proiecte. A regizat până acum peste 50 de filme iar în 2015, spre exemplu, a reușit să lanseze 5 filme și o serie TV.

Dacă mini-seria TV co-produsă de Amazon (mai aproape de genul grotesc erotic decât de horror) a strâns 6,7 puncte pe Imdb, filmul abia are 6,2 – dar și ăsta e un scor prea bun, fiind întâmpinat tot pe Imdb cu comentarii de genul: nu pot să cred că mi-am pierdut două ore din viață și If there was a 0 score, this would have been my rating.

Amazon și-a asociat numele cu cel al celebrului regizor japonez pe considerente de rentabilitate, seria TV fiind probabil o producție rentabilă (s-au scos mai mulți bani decât s-au investit), dar filmul improvizat după ea este o chiflă – ca să nu spunem o țeapă cinematografică dată fanilor lui Sion Sono. TIFF a făcut-o și el, pe considerente de patriotism local (printre cele mai reușite cadre din film sunt cele filmate pe străzile Clujului, în fostul Hotel New York sau în Muzeul de Artă) și pentru că filmul folosește (printre alți figuranți) și un actor clujean selecționat în programul 10 pentru TIFF din 2016: Cristian Rigman.

rigman2Culmea că premizele scenariului erau interesante, fără a depăși însă (din cauza timpului scurt alocat producției) stadiul de draft, dând senzația de fușereală. Sono încearcă extrapolarea un eveniment istoric (regele Matei Corvin îl ține închis pe Vlad Țepeș /  Dracula), la disputa între două clanuri de vampiri, Corvineștii și DrăculeștiiSion Sono are un ciudat simț al umorului pe care reușește să-l pună în valoare pe peliculă, dar granița între bizar și penibil este una extrem de fină iar actorul clujean Cristi Rigman nu reușește s-o treacă. Pe undeva e și vina scenariului, axat cu precădere personajele feminine – nici prestația lui  Mitsushima Shinnosuke distribuit în rolul lui Yamada, celălalt șef de clan, nu este mai convingătoare, ambii interpretându-și rolurile cu o teatralitate (voit) excesivă care însă nu le iese.

Prestația lui Rigman, distribuit în rolul de lider al clanului Drăculeștilor a fost întâmpinată aseară, la proiecția în aer liber din curtea Castelului Bánffy de la Bonțida, cu râsete jenate sau condescendente ale spectatorilor – majoritatea veniți pentru petrecerea Full Moon, mai degrabă 🙂 așa că măcar ei s-au distrat. Culmea că lui Sion Sono îi ies bine atât capodopere cu buget mic precum Suicide Club sau filme extrem de lungi precum Love Exposure (2008), dar impresia pe care o lasă în ultima perioadă este că vizionarul regizor se culcă un pic pe lauri, acceptând producții în cea mai mare parte anodine, lipsite de un sens profund care transcede suprafața imaginii – după cum clama Manami, personajul principal al filmului de aseară.

sono4Defectele filmului se pot pune pe seama dificultății de adaptare, de la cele nouă episoade ale serialului, la doar două ore și jumătate de film. Ce rămâne nu este o peliculă scurtă, însă de aici apar cele mai deranjante rupturi, pentru că nu se pot numi altfel salturile între Transilvania și Tokyo, făcute aleator și distorsionând firul poveștii, tocmai atunci când se străduia să ia un aer de credibilitate. Salturile lui Sion Sono aduc aminte de diagonalele în timp improvizate de Adrian Munteanu în Răzbunarea țigăncii – la fel aleatoare, motivate prin existența unei „cheițe magice”, găselniță la fel de greu de admis într-o producție ultra-low budget, filmată de un regizor debutant, cât mai ales într-o producție deloc ieftină „semnată” de un regizor-cult.

Chiar dacă nu traversează cea mai bună fază a carierei sale, Sion Sono este încă un cineast lucid: sub râurile de sânge și salturile aiurea în timp se ascund câteva idei care, dacă ar fi reușit să străbată pâcla filmului, și-ar fi putut supune spectatorii (mai ales dacă ar fi reușit să-i țină și conectați la o poveste coerentă) la câteva reflecții. Sono încearcă să strecoare subtil câteva idei politice despre riscurile restaurației și revenirea vechilor dogme – precum adierile naționalismului japonez la premierul Shinzo Abe – însă toate acestea rămân la stadiul de încercări, neputând compensa impresia de ciobit / nefinisat pe care o lasă acest film publicului.

 

 

Advertisements
6 Responses to “Când Sion Sono se întâlnește cu Adrian Munteanu”
  1. Emil Calinescu 2 iunie 2018
  2. Emil Calinescu 2 iunie 2018
    • Marius Oliviu 2 iunie 2018
      • Emil Calinescu 2 iunie 2018
        • Marius Oliviu 4 iunie 2018

Lasă un răspuns