Advertisements

Cluj story

Stai sau vii în Cluj, metropola Transilvaniei. Faci parte din cei 90% de nefericiți care nu moștenesc o casă în centru, așa că te muți undeva, într-un cartier. Sau ești dintre cei 30% care lărgesc Clujul, ocupând fie noile cartiere apărute între vechile cartiere, fie noile blocuri dintre case.

Spun lărgesc deoarece, atunci când te-ai mutat tu acolo, zona era cât de cât aerisită. Apoi, în fiecare weekend când ieșeai să-ți bei cafeaua pe terasă observai cum se ridică o construcție nouă. Și e din ce în ce mai rău: nu poți bea tu atâtea cafele câte construcții se ridică-n jur: case tot mai mari, blocuri tot mai înalte.

Nota bene, în felul ăsta zona se scumpește și te gândești c-ai putea să vinzi în câștig și să te muți de-aici. Atâta doar că diferența pe care-ar trebui s-o plătești pentru o zonă ceva mai bună a crescut și ea, suficient de bun cât să nu ți-o mai permiți, așa că aștepți să se spargă noua bulă. Sau te gândești să te muți la Brașov – dezvoltarea Clujului e cam blocată.

Contextul național

Discuți cu un patron din zona așa-numitelor „industrii creative”: îți spune pe scurt că el stă cu soția peste program să termine lucrările, ca să poată plăti salariile angajaților care rup ușa la ora 17. Acum din micul patron a rămas doar expresia și poate urma unui mod de viață – adică nu trebuie să ceară cuiva un loc de muncă, dar plătește tot mai scump „luxul” ăsta. Își cumpără totuși, în continuare, ce mașină vrea, când vrea – sau când poate.

Ce-a mai rămas din economie stă pe o grămadă de cash, mica economie urbană stă pe cash, așa că nu mai auzi obsedanta expresie din anii `90, nu sunt bani. Am face și am drege, dar nu sunt bani. Acum auzi: nu sunt destui bani să plătim taxele, ce să mai vorbim de investiții. Deprimat, vorbești cu un analist și afli că tocmai în perioada asta, în care pe hârtie creşterea economică a fost la cel mai ridicat nivel din ultimii 10 ani…

5% din companiile cu venituri de peste 1 milion de € au închis prăvălia.

Necazul lor a fost tocmai că au avut ceva bani, pe o piață lipsită de perspectiva investițiilor. Dar jumătate dintre ele au făcut investiții proaste, semnificative pe termen lung, cu trei ani înainte de momentul intrării în insolvență. Asta s-a cuplat cu deteriorarea situației financiare a companiei, pe fondul scăderii veniturilor obținute. Capacitatea lor de a-și onora obligațiile de plată s-a deteriorat semnificativ, alimentând presiunile asupra lichidității și crescând riscul de insolvență.

Aici urmează niște cifre

Dintre companiile intrate în insolvență din cauza investițiilor, doar 41% au înregistrat pierderi, iar 45% au raportat profituri sub 10%. Practic, aceste companii nu au fost capabile să genereze un randament al investițiilor suficient pentru acoperirea costului finanțărilor atrase; 60% din aceste companii cu probleme au atras resurse financiare pe termen scurt pentru a-și putea finanţa investiţiile nereușite pe termen lung.

Și-au plătit furnizorii cu 35 de zile mai târziu decât durata medie de colectare a creanţelor şi vânzare a stocurilor, motivul fiind: 50% au achiziţionat active corporale (ex.: terenuri, maşini, utilaje), 20% au achitat parţial datoriile la bănci (pentru a reduce costul cu dobânzile plătite) şi 30% au rambursat dividende către acţionari.

Activele circulante ale firmelor nu acoperă decât 90% din totalul datoriilor pe termen scurt, în condiţiile în care două treimi dintre companii înregistrează un capital de lucru negativ. În concluzie, una din cauzele principale ale insolvenţelor este că majoritatea companiilor au o problemă referitoare la utilizarea banilor. Iar statul tunde aceste mici „stâne” înainte să se adune lâna pe ele – și nu tunde doar oile, ci și câinii, după care încearcă să ia trei piei de pe măgar.

Advertisements

Lasă un răspuns