Advertisements

Despărțire I

În primele zile ale șederii mele aici răsfoiam presa de provincie, încercând să mă familiarizez cu actualitatea marelui Oraș. Căutam cărți despre cum era el văzut de autori ai locului, dar librăriile nu promovau acest gen de lecturi: cărțile pe care le căutam eu, ca să aflu cum percepe cu antenele sale intelectualul local Orașul, lipseau. Sau, poate, nu știam eu unde să le găsesc?

Chiar în acei ani dispăruse criticul literar, eseistul și publicistul Petru Poantă, înainte să aflu de el și de Clujul său, oameni și locuri (2006), iar Alexandru Vlad pe care îl citeam și pe care speram să-l și cunosc din simplul motiv că locuiam într-un cartier din marginea Orașului, aproape de satul în care se retrăsese la pensie, avea să-l urmeze în marele Neant doi ani mai târziu.

Literatura adevărată, aplecată intim asupra Metropolei era destul de subțire, chiar dacă cea adresată turiștilor avea un stand dedicat.

Deși o consideram o oportunitate, treaba asta mă punea în același timp pe gânduri. Dincolo, în micul oraș, simțisem uriașa discrepanță între lumea ficțională și cea reală. Ultima găzduia o gamă limitată de personaje, oricât te‑ai fi chinuit să le inventariezi. Deși oamenii se străduiau din răsputeri să pară altfel decât erau, erau, după mine, prea puține tipologii.

Poate râul de munte să fi fost de vină, sau dealul după care se ascundea: orășelul era un amestec de ciobani și de mocani. Despre Metropolă însă toată lumea era de acord că era… cu totul altceva. Eu am ajuns aici, bineînțeles, după o despărțire. Nu te desparți de-un râu pe malul căruia ai copilărit și crescut, dacă la mijloc nu e un bărbat, misterios la început, apoi, când totul se apropie de sfârșit, de-a dreptul obsedant.

Pentru un ins pare destul de simplu să descopere rolul primei femei în viața sa (să-l desprindă ombilical de maică-sa), ca și a celei de-a doua neveste (să-l despartă de prima).

În timp ce pentru noi e ceva mai dificil să-l vezi într-un bărbat oarecare pe cel pe cel cu care vei sta poate o vreme și cu care o să împarți aceleași griji, dacă nu cumva și același spațiu personal, pentru că toate formele de percepție a bărbaților stau în detalii deloc frapante, în nuanțe, în forme pe care le îmbracă preț de o clipă lucruri știute de mult timp – dar mereu ignorate.

Dar de asta îmi dădeam seama doar în aeroportul care lega micul oraș de restul lumii civilizate, privind de sus oamenii care se adunau, ca să urmeze apoi trasee liniare, prestabilite. Când vedeam atât de mulți inși la un loc nu puteam să nu mă-ntreb ce face ca doi indivizi oarecare din mulțimea de combinații posibile să urmeze același drum?

Ce-i face pe cei doi de sexe diferite, bărbat și femeie, să se întâlnească și să-și continue apoi împreună traseul, într-o mișcare rectilinie și uniformă, lăsând în urmă mișcarea browniană a celorlalte corpuri dimprejur?

Câteva detalii ale întâlnirii cu el le văd iar și iar, oricât mi-aș dori să le uit: mâinile sale lăsând jos bicicleta, lângă tălpile converșilor (făcându-mă să mă mir cine mai purta teniși Converse acum, când au ieșit din trend) alături de balta în care se oglindeau nuanțele de albastru ale treningului, o mână întinzându‑se spre mine c-un gest ferm, așteptând totuși undeva la mijlocul distanței dintre noi, însoțind o întrebare, probabil.

sibiuDar eu nu-mi amintesc primele sale cuvinte, nu-mi amintesc nici măcar vocea, felul cum mă privea sau cât era ceasul, doar un film alb-negru cu multe umbre pe margini, derulat cadru cu cadru. Un soare slab de toamnă, ca azi, pe final de septembrie. Casa mea era aproape, în stânga, blocul în care locuia el la dreapta, iar undeva departe, în fundal, bisericuța de cartier în care urma să ne căsătorim.

Nu m-am mai gândit de ceva vreme la ziua în care, după ce m-am ridicat de pe bordura de care mă împiedecasem, am continuat să înaintăm împreună fără prea multe cuvinte spre tot ce-a fost, dar care atunci abia urma să se întâmple, chiar dacă nici nu era foarte clar atunci că avea să se întâmple ceva-ntre noi.

El nu era decât un bărbat oarecare, ai cărui pași se intersectaseră absolut întâmplător cu mersul meu împiedecat, iar eu nu eram decât o femeie întâlnită accidental în urma unui drum cu bicicleta prin micul oraș fără piste. Un orășel care nici nu știa ce-s alea piste de biciclete, chiar dacă avea aeroport, și poate cândva și turiști care să vină să-l vadă cu alți ochi, mai puțini cârcotași decât ai localnicilor.

Pentru că, în ciuda amintirilor mele estompate, și micul oraș avea partea sa hidoasă, care mă uimise în fiecare secundă locuită aici până mă nevrozase de ajunsese să mă scoată din minți. Și nu toți cei care locuiau acolo aparțineau aceluiași oraș fictiv, un fel de Gotham city sau Metropolis, o parodie a marii  Metropole ardelene cu care se învecina.

*fragment de roman: „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

– continuă aici –

Advertisements

Lasă un răspuns