Advertisements

Dermata și „elitele” orașului

În istoria de peste un secol a fabricii, actualul faliment al Clujanei nu este primul. Fabrica de încălțăminte a traversat două războaie mondiale, trei falimente și mai multe schimbări de regim. A fost pentru prima oară în pragul falimentului după primul sfert de secol de la înființare, când banca la care-și depunea banii a dat faliment – după cum arătam în precedentul episod de aici.

Dacă primul faliment a fost unul financiar și neașteptat (într-o zi când Gustav Renner a depus la bancă o mare sumă de bani, și a fost anunțat peste două minute că banca este falimentară) cel de-al doilea, din anul 1996, a fost oarecum programat. Fabrica era considerată o „gaură neagră” a economiei românești a fost închisă operativ în anul 1997, prin decizia directorului de atunci al FPS, Radu Sârbu, din pricina datoriilor mari către bugetul de stat şi către fostul Bancorex.

Rolul „elitelor” orașului

La primul faliment, cel din perioada interbelică, toată elita clujeană a contribuit la revirimentul fabricii de încălțăminte. Atunci s-a făcut societatea pe acţiuni și toți oamenii cu bani ai orașului au devenit acţionari. La cel de-al doilea, a fost plin doar de bune intenții. Atunci datoriile au fost convertite în acțiuni, pe care nu le-a mai cumpărat nimeni (deși doritori ar fi fost).

Așa se face că în istoria post-revoluționară a fabricii de pantofi Clujana, a fost nevoie de aproape zece ani pentru redeschiderea ei. S-a întâmplat efectiv acum 13 ani, de Paște. Deja din 2004, directorul desemnat de CJ Cluj al întreprinderii, Ioan Sabin Pop, anunța că va fi redeschisă în luna septembrie. Acesta declara că, în prima fază, fabrica va lucra în regim de lohn pentru două societăţi italieneşti, care vor asigura materia primă şi desfacerea pantofilor.

Destinul fabricii, trasat pe hârtie

Traseul economic al fabricii era trasat destul de precis, înainte de redeschidere, de cei care o controlau: directorul Ioan Sabin Pop știa, tot din 2004, că în prima fază, Clujana va avea între 100 şi 150 de angajaţi (în realitate au fost doar 33 muncitori), iar aceştia urmau să facă circa 45.000 de perechi de încălţăminte lunar. Și că în, paralel cu producţia în regim de lohn, angajaţii de la Clujana vor încerca să vândă cele câteva zeci de mii de perechi de pantofi care mai sunt în stocul fabricii.

derma1Noua conducere a vechii întreprinderi reprezenta interesele tuturor partidelor politice. Directorul Ioan Sabin Pop fusese în perioada 1998-2000 senator PD, pentru jumătate de mandat. Administratorul special Vasile Feurdean era reprezentantul intereselor liberale în Clujana, Aceștia știau dinainte că, în cazul în care cumpărătorii de pe piaţa românească nu vor fi interesaţi de pantofii de piele din depozitele Clujana, marfa va fi vândută pe piaţa rusească.

Ce se mai mai preconiza atunci, cu un an înainte de redeschidere: din 2005, Clujana va relua şi producţia sub marcă proprie, astfel încât fabrica va ajunge la circa 300 de angajaţi care vor realiza în medie 80.000 de perechi de pantofi pe lună, dintre care jumătate vor fi feţe de piele cusute iar restul încălţăminte completă. Lectura retroactivă a presei clujene spune multe despre demagogia politicienilor. Și interesele PSD aveau să-și vâre coada în destinul Clujanei.

Se întâmpla prin 2006, când americanul Don Lothrop și-a manifestat interesul în achiziția fabricii, prin fondul de investiții New Vista Partners. În acest scop, americanul a înființat firma DONVAS SRL în care era asociat cu Vasile Suciu. Cei care s-au opus privatizării au fost consilierii județeni ai PSD. Aceștia au susținut în primă fază că societatea trebuie să-și repornească linia tehnologica pentru a fi vândută ca un activ valoros, nu la preț de fier vechi.

După acest intermezzo, puteți citi în episodul următor al mini-seriei despre ascensiunea fabricii, la vremea când era condusă de oameni pricepuți – în industria pielăriei și în afaceri, în general.

Advertisements

Lasă un răspuns