Advertisements

Delegația

*continuare de aici

      — Și câți or să-și piardă economiile de-o viață, la stop joc, când s-o sparge bula?

      — Bref, asta nu-i nici problema mea, nici a ta, Ana! Noul Caritas imobiliar îi după toate regulile, cu contracte beton la bănci, și pierd ca de obicei doar fraierii cu bani puțini, cei intrați târziu în joc, care se vor și ei deștepți…

      — Să-nțeleg, Jorj, că tu susții afacerile astea în care banii îi fac localnicii, pe seama viniturilor, și restul doar așa, dacă au noroc de firimituri de la masa bogaților?

      — Problemele din marele Oraș îs mai complicate decât crezi, Ano, pentru că pe-un oraș ca ăsta se bat mai mulți…

      — Zău? Și ce-ar trebui să facem ca să ajungem să le pricepem și noi, să fim primiți aici? Ne trezim așa dis de dimineață, ne îmbrăcăm frumos și ne credem perfecți?

      — Nu înțeleg ce vrei să zici cu asta, ridică primarul din mână, strâmbându-se. Dar…

      — Vreau să spun că tot un oraș lângă un deal, pe-un mal de apă e și ăsta, și tot niște oameni ca noi îl locuiesc.

      — Adică tu crezi că nu-i cu nimic mai grozav?

      — Cu absolut nimic. E doar mai mare, atâta tot!

      Jorj își plezni palmele încântat:

      — Hai la conferință, să-i zici asta micului Primar din marele Oraș! Să vezi ce figură o să facă, o să se ocoșască…

      — Să-nțeleg că ai mai avut discuția asta cu el?

      — De atâtea ori, că m-am plictisit. Omul nu-i prost, dar are un defect: vorbește mult de tot. Îi place să se audă vorbind și n-ai nicio șansă de a-l întrerupe. Numai dacă-l șochezi cu ceva îi poți lua maul.

      — Deci tu, Jorj, cu gândul ăsta m-ai adus cu tine?

      — A, nuu, cu mai multe, mustăci Jorj, cu prea multe.

      — Cine spuneai că-s ăia mulți care se bat aici? am schimbat vorba, mai mult ca să-i tai rânjetul ce i se ițea de sub mustață.

      — E complicat, nu știu cum… ai auzit de ardeleniști și transilvaniști?

      — Care-i diferența?

      — Puțină lume o știe: transilvanismul e un curent literar, iscat de o teorie promovată de unguri după ce-au pierdut Crișana și Ardealul de Nord – treabă cu care nu s-au consolat niciodată. Adelenismul e felul în care vedem noi, românii din Ardeal, istoria. Valorile noastre comune cu maghia­rii și germanii cu care am trăit; ardelenismul presupune acceptarea celuilalt, pe când transilvanismul, sub  masca de culturalism și dialog interetnic, nu-i decât o aroganță, o poziție de forță care se bazează pe cultivarea specificului etnic și atât.

      — Wow, Jorj, da` ce te-ai aprins!

      — Păi știi că ăștia, transilvaniștii, îmi zic: pe când și o statuie a lui Gábor Bethlen, că Mihai Viteji prea avem?

      — Și tu ce zici? Adică nu, că nu mă interesează, mai bine zi-mi, transzilvanizmu` ăsta-i un fel de ardelenism așa mai retro – ca o poză alb-negru?

      — Da, mai bine una sepia, sau care bate în verde: o  Transilvanie în culorile lor, alea vechi. N-ai auzit de revolta din Ținutul sării sau de Revoluția crizantemelor?

      — Nu, că pe mine mă preocupă doar istoria recentă!

      — Atunci ce vrei să mai știi despre marele Oraș de pe râul cel mic, cum îi zici tu?

      — Despre vinituri sau zânituri!

      — O, dar asta e o tară veche în marele Oraș. Chiar vrei să vorbim despre ea?

      — Daaa, i-am zâmbit cu toți dinții. — Și despre falsul lor elitism, mai ales!

      — Bine, hai să admitem, așa de dragul discuției, că nu-i o regulă, ci doar de atitudini individuale care ne-ajută, de fapt, să conștientizăm importanța stereotipurilor în formarea atitudinilor vizavi de anumite grupuri sociale… sau etnice!

      — Adică? Tradu!

      — Adică astea-s doar stereotipuri rămase pe ici, pe colo, în mentalul colectiv. Țin de respingerea românilor în Orașul de dinainte de război, de amestecul din interbelic, urmat de schimbarea administrației după cel de-al doilea război.

      — Adică un limbaj ține de istorie?

      — Cam din anii `70, de când cu industrializarea și urbanizarea forțată, orășenii au preluat limbajul celor care-i respinseseră înainte de marile conflagrații și i-au privit pe conaționalii lor, orășeni din valul doi, ca pe niște țărani naturalizați forțați. Ceea ce și erau, nu toți, că printre ei mai erau și studenți, dar majoritatea…

      — Să zicem că asta pot să-nțeleg, problemă istorică. Dar ce mi se pare ciudat e că locuitorii Orașului se mândresc cu scumpetea, gândindu-se că l-au prins pe Dumnezeul lor de un picior dacă au acces la un spațiu dintr-ăsta de 3 stele (cu budă proprie, adică) sau dacă dau mâna cu, ori doar îl văd pe Primar prin oraș.

      — Păi tot din orgoliul etnic vine. Orașele din Ardeal au un specific etnic pe care noi, românii, nu prea-l mai sesizăm, pentru că le credem de-ale noastre: dar sunt vreo două mari orașe ale maghiarimii (nu vorbim de târguri), avem și-un oraș italian, pentru că acolo a fost cândva o curte regală italiană, iar artiștii de la curte aveau inclusiv strada lor, apoi burguri săsești, șvăbești, localități colonizate de țipțeri…

      — Și ce-are orgoliul etnic…

      — Hai că-ncepi să te prinzi?! Românii din marele Oraș s-au contaminat cu orgoliu de la etnia altădată majoritară. Așa cum ăștia nu i-au acceptat niciodată pe români, nici cei care locuiesc acum, amestecați, marele Oraș, nu vor să-i accepte pe amărăștenii veniți din mai-micile orașe din jur, cum e și-al nostru. Pentru că nici ei n-au fost acceptați, ușor, și chit că orășelul nostru e mai curat și chiar mai cochet decât al lor!

      — Și-atunci, transilvanismul ăsta e așa, ceva supra-etnic?

      — De-asta e marele Oraș atât de greu de condus, confirmă Jorj cu o înclinare din cap. Oamenii ăștia pică mereu în picioare, cu toate că aici s-au făcut o grămadă de prostii: lagăre pentru evrei, borfași și criminali în serie, jafuri la vedere – toate s-au mușamalizat în cele din urmă.

      — Jafuri?

      — Da, marele jaf post-comunist a fost considerat aici alfabetizator (pe bune) al multor persoane adulte, dar și al unor elevi, pe care părinții îi forțau să citească cu voce tare din ,,Mesagerul ardelean” interminabilele liste ale depunătorilor cărora le venea rândul la câștig sau măcar rândul la așteptare.

      — Așteptare la ce?

      — N-ai auzit de marele Joc de întrajutorare? Sau Frauda care-a strâns o treime din masa monetară? Până și fraudele se fac cu majuscule aici. Majoritatea celor de pe liste erau persoane simple, despre care nu bănuiai că ar avea un mic capital de pornire. La școală, femeile de serviciu făceau „ore suplimentare” ca s-ajungă să măture și să aerisească sălile – măcar așa, de mântuială, dar pe bani în plus! Cadrele didactice s-au simțit, la început, trase pe sfoară, pentru că nici nu aflaseră de acest mare Joc. Atunci se pare c-a apărut o nouă generație de orășeni, a treia, o castă „superioară” care a luat locul gestionarilor de la magazinele (mai ales alimentare) de pe vremea împușcatului. Și clasa asta devenise, cică „tobă” de lectură. Pentru că știau să citească unde trebuie!

      — Chiar nu pricep ce vrei să-mi spui…

      — Nici eu nu pot spune că-nțeleg tot ce se-ntâmplă aici. Gândește-te că un cartier de-al lor e cât tot orașul nostru. Și au, nici nu mai știu, șapte sau zece cartiere, că se tot întinde… ia uite-l! mă făcu atentă Jorj.

      Orașul se întindea la picioarele noastre, și nu doar roțile mașinii se rostogoleau tăcute pe astfalt, ci noi amândoi parcă ne prăvăleam, muți, asupra lui. Marele Oraș se deschidea privirii noastre și, înainte să ne-nghită cu totul, se lăsa puțin contemplat, de parcă era o ființă, una conștientă de frumusețea ei. Regret acum acel moment de adorație mută, regret mai ales că nu m-am gândit să-i cer atunci lui Jorj să mă transfere acolo, să plec adică pe cai mari, și nu cu coada-ntre picioare, cum am făcut-o.

      Ăsta e defectul rememorărilor: nu-i de ajuns că nu te poți abține de la reconstruirea unor momente; ai iluzia nu doar că poți aduna din cioburi o imagine coerentă a ceea ce a fost cândva, demult. Ajungi chiar să crezi că, schimbând ușor aranjarea cioburilor, ai fi putut interveni, schimbându-ți destinul. Că puteai determina de una singură cauzalitatea lucrurilor. De-asta am lăsat cartea pe mâna unui străin. Nu pentru că m-ar fi entuziasmat cine știe ce Chiriașii lui, chit că m-am regăsit pe alocuri.

      Dar te descrie mai bine altcineva, măcar pe fragmente. Și, în plus, scapi de senzația de personaj principal, chit că-n filmul tău, tu ești actorul principal. Dar ăsta e un rol pe care tu, ca actor, poți să-l joci sau nu. Poți să ieși la o țigară și să te uiți, să observi totul de pe margine, ceea ce sigur nu poți face ca personaj principal. Până la urmă, mașina lui Jorj a oprit și m-a lăsat în fața hotelului, întrerupându-mi șirul gândurilor. Trebuia să mă ocup de formalitățile de cazare, în timp ce el mergea să discute cu omologul său, Primarul marelui Oraș.

– continuă aici –

* fragment din ORAȘUL imPOSIBIL, roman în curs de apariție.

Advertisements

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: