Advertisements

Cât de complex poate fi un oraș de provincie?

Vii din București și te întrebi: cum rezistă mai-micile orașe de provincie? Ce le ține, totuși, în viață, de vreme ce banii se-nvârt, majoritatea, în capitală? Mecanismele astea de făcut bani provincia le mai caută încă, rostogolind oameni și idei crețe. Părerea mea este că nu știm să ne valorificăm nici simplitatea, nici originalitatea.

Ce au în comun majoritatea orașelor de la periferie este un complex de inferioritate, dezvoltat simultan cu unul de superioritate: n-om fi noi, Clujul, capitala întregii țări (deși am merita!) dar suntem mai tari decât toți cei din jur. Când vine însă vorba de a mișca ceva, faptul că toată lumea știe pe toată lumea e mai degrabă un impediment: n-ai cu cine, domnule! Fiind departe de centru, periferia este mai permeabilă la ce se-ntâmplă în jur, în țările din vecini.

Avem drumuri rele spre propria capitală, cu (mult prea) mici bucățele de autostrăzi, dar destule avioane spre alte capitale europene. Așa că mai încercăm să copiem idei testate de alții, doar că ne lovim de: a, nu – la noi nu se poate așa ceva. Suntem altfel, oamenii au mentalități diferite, am rămas în urmă față de Europa, șamd. Dar asta ține până ce ne uităm iar în jur, și-ncepem să prindem curaj.

Iar asta ne duce la un soi de orgoliu specific: nimeni nu ne poate spune cum să facem, noi știm mai bine –  alții nu înțeleg cum e aici, la noi. Și așa încremenim în proiect, chiar dacă exact în același punct se-ntâmplă să revenim la originalitate/autenticitate, una din marile calități ale provinciei, ignorată de majoritatea decidenților. Ăștia preferă să se uite în gura celor mai mari, sorbindu-le vorbele, și așa se-ntâmplă că nimeni nu va fi profet aici, în orășelul lui.

În felul ăsta, orice provincial se încarcă cu scepticism și-și dezvoltă un soi de conștiință a ratării, însoțită, desigur și de orgoliul aferent. În cazul Clujului, în special, făloșenia asta vine și de la conaționalii maghiari. O altă specificitate a Clujului este un soi de pozitivism – asemănător cu cel întâlnit în USA după război. Și-n acea perioadă de refacere economică, la fel cu cea de acum, oamenii vedeau doar partea buna a lucrurilor. Aproape totul era perfect, lumea voia cu disperare să meargă înainte.

Iar „progresismul” ăsta i-a orbit pe mulți, făcându-i să treacă cu vederea afacerile oneroase care se clădeau pe naivitatea lor. Clujul stă de câțiva ani să facă saltul spre un alt nivel de civilizație, dar nu-l face: primarul Emil Boc tot insistă cu harta Europei – să punem orașul pe hartă – iar locuitorii săi se compară cu Teleormanul și cu Vasluiul.

În lipsa unor linii urbanistice și sociale clare, orașul s-a tot divizat. Apoi s-a stratificat și încă se va mai stratifica. În buletin, doar 310.000 sunt clujeni get-beget, dar în oraș vin zilnic 400.000 de oameni, iar acești aproape 100.000 sunt 1/2 din populația sa activă, care nu-și permite încă să și locuiască aici. Mai multe pe acest subiect am notat dincolo.

Advertisements

Lasă un răspuns