Advertisements

Clujenii vechi și noi

Opera Națională din Cluj este de la începutul primăverii (respectiv, ultima decadă a lunii februarie și prima a lui martie) subiectul unei intense mediatizări. Întâi a fost vorba de solista câștigătoare de la Vocea României, apoi de Balul Operei, eveniment care a stârnit reacții diverse între clujenii mai vechi și mai noi.

Este aici o diferență de atitudine, similară celei pe care au au cei vechi față de o casă, bunăoară – că tot este un subiect de actualitate reamenajarea fațadelor:

Când cumperi de la cineva o casă veche (la prețul aferent, desigur – n.n.) e ca și cum ți-ar da-o gratis.

Asta pentru că la banii și timpul clujeanului obișnuit, de odinioară, a moderniza sau îmbunătăți o casă (chiar veche) era incomparabil mai ieftin cu experiența de a ridica o construcție de la zero. O experiență traumatizantă, de-a dreptul, în care erai nevoit să afli (pe banii tăi) mai mult decât ți-ai fi dorit despre construcții și neseriozitatea din domeniu. Clujenii cei noi, cu mai mulți bani și mult mai puțin timp, gândesc problema altfel:

e mai ieftin să ridici o casă de la zero, decât să-ngropi banii într-o construcție veche.

Și cu materialele și tehnicile noi de construcție, înclin să le dau dreptate, chiar dacă aceasta este o concepție de antreprenor, nu de beneficiar. Pentru antreprenor este mai ieftin să construiască de la zero, dar ce te faci când este vorba de o clădire de patrimoniu (asemeni Operei) care nu poate fi distrusă și refăcută de la zero? De aici putem duce comparația la clădirile și cartierele eclectice, care-au devenit o caracteristică a Clujului actual. Un amestec de clădiri vechi și noi, ultimele răsărite asemeni ciupercilor printre curțile primelor. Iar cartierele vechi, legate odinioară de căi de acces largi, sunt copleșite acum de cele noi, construite pe coama unui deal ori adiacente căilor de legătură, pe care încep să le aglomereze.

Dar ce te faci cu noii îmbogățiți, cei care au reușit să țină pasul cu vremurile, oricât de tulburi ar fi acestea? Pe undeva, este sarcina administrației să-i țină aici, să nu-și arunce banii care dau pe-afară la Monaco sau Monte Carlo, să-i țină aproape de orașul în care produc banii, să poate întoarce comunității o parte din profit, iar aceasta să-i lase să-și aroge meritele. Căci ce valoare au banii, dacă nu pot cumpăra măcar o diplomă sau o poziție socială. La urma urmei, între politică și afaceri, cineva tot trebuie să facă pe ciocoii cei noi, și ar fi de preferat unii ce pot face asta pe banii lor, nu pe cei publici.

Și apoi, cu tinerii pe care-i pui să urce cu tot cu copii în toboganele din Florești, de unde-și dau drumul cel puțin o dată pe zi, ce te faci? În cele din urmă vor ajunge și aceștia să prindă cheag și se vor muta la maturitate, înapoi în Cluj – plini de resentimente pentru orașul care i-a alungat pe la periferiile sale. Acestea sunt categoriile de clujeni, mai vechi și mai noi, cu care administrația actuală trebuie să negocieze pentru că sunt motoarele interne ale orașului. Și dacă un singur motor este gripat, avionul poate devia de la traiectorie.

Advertisements

Lasă un răspuns