Advertisements

Ciocănarul – partea I

Ereditate

La începutul anilor ’70, nicio femeie din orașul care se numea simplu Cluj nu mai avea curaj să iasă seara din casă: în plin avânt industrial, urbea de pe Someș era terorizată de un violator și criminal în serie care acționa la adăpostul întunericului. Fost mecanic de locomotivă, agresorul – zis Ciocănarul pentru că își lovea victimele cu un ciocan – pusese pe jar autoritățile celui de-al doilea oraș al Republicii Socialiste România.

Deși atacurile sale asupra a nu mai puțin opt femei îngroziseră orașul, el reușise să scape neprins de fiecare dată. Cu toate că presa nu scria nimic despre aceste atacuri (sau poate tocmai de aceea), imaginația clujenilor inflamase numărul cazurilor la câteva zeci, ba unii vorbeau chiar de sute de femei atacate. Pentru regimul socialist, chitit să ducă România pe culmile progresului, această situație era un afront. Anchetatorii clujeni Gusti Nona de la Miliția municipală și Iuliu Andrei de la Procuratura Cluj nu reușeau, de mai bine de un an de când instrumentau cazul, să aresteze un suspect. Astfel că, la presiunea Ministerului de Interne, ancheta a fost preluată de către colonelul Ceacanica, şef al secţiei Omoruri din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei.

Ceacanica rezolvase în urmă cu un an cazul Râmaru, unul similar, și era considerat printre cei mai mari criminaliști al României socialiste. Cazul de la Cluj era cunoscut sub numele de „Omul cu ciocanul”, iar acțiunea deschisă de miliție, pe lângă dosarele de cercetare penală – drept „Acțiunea Someșul”. Locuitorii unui oraș liniștit care se bucură de o creștere economică impresionantă, clujenii de azi abia își mai amintesc de acest caz. Doar câțiva nostalgici ai Epocii de aur se mai luptă, în mintea lor, cu vestigiile acelor vremuri…

În urmă cu cinci ani când am aflat de acest caz, în vechea Piață zisă acum a Muzeului, tocmai se deschisese un pub pentru nostalgici numit The Soviet, unde clientul putea să revadă secera și ciocanul comuniste sau steaua roșie sovietică într-o ambianță intimă. Când am călcat prima dată aici eram preocupat de simbolurile orașului: ce consideră reprezentativ clujenii pentru urbea de pe Someș? mă întrebam. Oraș universitar mai e și nu prea. Studenți mai sunt, dar atât numărul, cât mai ales calitatea lor este în scădere. Cifra studenților revine undeva la normal: epoca în care făceai orice școală ca să nu stai un an de zile în armată a apus de mai bine de un sfert de secol, iar pentru părinți este tot mai greu să-și țină copiii acasă. Nu mai este nici orașul medicilor, deși Universitatea de medicină și farmacie de aici continuă să fie la fel de bine cotată. Însă, din cauza scandalurilor apărute în clinicile private deschise după Revoluție, renumele medicilor s-a mai estompat. Văzuți ca personaje aparte ale Epocii, erau scoși din tiparul claselor sociale. Nu se știa când puteai avea nevoie de ei, așa că atât activiștii de partid cât și milițienii îi tratau cu respect, sau cel puțin îi lăsau să-și vadă de treabă și să acumuleze averi.

În ultima perioadă însă, medicina era asaltată de vindecători și tratamentele lor miraculoase, după care orice suferință își avea leacul. De la o simplă durere de cap (ce putea avea multiple semnificații) până la cancer cu metastaze, totul se putea trata cu extracte din plante, tincturi, clisme cu cafea sau cure cu apă distilată. Trebuia doar să crezi în puterea lor vindecătoare. Un astfel de medic promotor al soluțiilor alternative era Crina Vereș. Pe ecranul TV-ului pornit pe un post local, ea vorbea despre autovindecare:

Această putere se află în fiecare dintre noi, indiferent de pregătire sau de capacitatea de asimilare a mai multor cunoștințe pe parcursul vieții. Totul este, de fapt, o trăire, susținea doctorița.

Deși erau orele amiezii, localul „The Soviet” avea clienți destui.  Băuturile erau pe categorii – capitaliștii beau whisky, iar berile făceau parte din categoria spionilor. Lumpen-proletariatul avea acces la coctailuri cu denumiri familiare: alături de Securistu (Grandpa’s Cake), Europa Liberă (Blueberry Highlife), 3 Milițiști (Jager 3) sau Moskvich, îi puteai regăsi pe tovarășul Nicolale Ceaușescu cu „sinistra” lui soție, Elena. Posterele de pe pereți aveau texte scrise cu însemne chirilice. Altele erau replici ale panourilor de avertizare din fabrici și uzine: „Nu lucrați fără cască de protectie”. Un singur desen de pe bolta de trecere între încăperi avea mesaj în engleză: I hear voices in my head, but they speak russian.

Mai departe, câteva aparate foto vechi, un telefon cu disc, role de film și o mașină de scris veneau să completeze atmosfera Epocii dinainte de dominația de tehnologie. Localul era plăcut, iar prețurile accesibile. Mi-a atras atenția fotografia alb/negru a unui bărbat ce semăna cu Maurice Chevalier. Numele trecut acolo era însă unul românesc: Romulus Vereș – Ciocănarul. Unde mai auzisem de el? La TV, prezentatoarea tocmai își încheia emisiunea despre autovindecare, mulțumind invitatei, terapeutul Crina Vereș. Era doar o coincidență de nume?

continuă aici

Advertisements

Lasă un răspuns