Advertisements

Ciocănarul V

– continuare de aici

      Familia Vereș

      După schimbarea regimului comunist tip Ceauşescu, în  primul an de liceu am reluat povestea Omului cu ciocanul. Am aflat că tata avea jurnalele acestuia, pentru că doar pe tata îl considerase unchiul capabil să-l înţeleagă, lipsit de frica de care dăduseră dovadă ceilalţi membri ai familiei. Ceea ce mi s-a părut de necrezut la acea vreme a fost faptul că tata mi-a spus că vizitându-l pe unchiul meu, acesta i-a arătat adevăratul motiv pentru care poliţia vremii îi înscena crimele comise de oameni ai securităţii: „deoarece poate să facă aur şi bani cu care să acopere pereţii camerei în care se aflau”, „are acces nelimitat la orice secrete de stat, poate trece prin ziduri şi nu poate fi ucis”. Aceste fapte şi multe altele, la fel de uimitoare, erau cunoscute de către Ceauşescu și în special de soţia acestuia, care încerca să îl tortureze pentru a afla Secretul Omului cu ciocanul.  Oricât de mult le spunea Adevărul despre locul şi despre modul în care trebuiau căutate răspunsurile Securitatea şi preşedinta credeau că minte şi că le va spune adevărul doar dacă îl torturau. Când au înţeles că nu e vulnerabil fizic şi că se poate reface după tortură şi bătaie, au încercat să ajungă la partea lui umană, hărţuindu-i familia şi prietenii. 

      Romulus ştia că nimeni nu poate fi hărţuit decât dacă frica este mai presus de prietenie şi atunci i-a lăsat pe toţi să se îndepărteze de el. Tata era un rebel de care nu îi păsa nimănui că îl vizitează, era interogat dar se juca cu securiştii până când s-a căsătorit şi a început să îşi facă griji pentru noi şi le spunea că se duce să îl viziteze doar pentru că îi este rudă, iar eforturile securităţii slăbiseră în ceea ce-l privea pe Omul cu ciocanul, pe care l-au internat la nebuni după ce i-au înscenat crimele.  Se temeau să îl ducă într-o închisoare unde ar fi putut învăţa şi pe alţii ceea ce ştie iar statul s‑ar fi ales cu infractori cărora nu aveau ce le face: nu-i puteau urmări şi nici ucide. Securitatea nu a înţeles că de fapt el nu făcue niciodată vreo infracţiune, că nu avea nevoie să ia ceva din seife pentru că putea materializa cât aur şi câţi bani dorea, dar pentru el nu erau de folos deoarece nu avea nevoie de hrană, nici de somn, deci nici de locuinţă. 

      După ce soţia l-a părăsit pe Omul cu ciocanul, datorită problemelor cu poliţia care îi interoga şi îi supraveghea pas cu pas, în vremea lui Ceauşescu tata a continuat să îl viziteze de câte ori avea ocazia, deoarece tot ceea ce afla de la acest unchi depăşea cu mult echilibrul şi autocontrolul pe care tata le dobândise prin foarte multă muncă cu sine şi o disciplină riguroasă aplicate unui rebel pe care familia nu îl putuse controla, dar care avea o moralitate impecabilă.

      Tatăl meu, de la care am învăţat să spun întotdeauna adevărul indiferent de consecinţe, îmi povestea aceste lucruri care mie, atunci, îmi era aproape imposibil să le cred. Îmi imaginam că el îşi construise acest scenariu ca să nu accepte ideea că face parte dintr‑o familie cu un criminal în serie, care a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie. Nu mi se părea nici mie o moştenire despre care să vreau să vorbesc cu cineva. Aveam la acea vârsta nevoia de a aparţine normalităţii, de a aparţine lumii în care existau experţi ca poliţia, medicii, preoţii care ne ofereau informaţii sincere şi siguranţă, iar orice era neobişnuit periclita echilibrul instabil şi siguranţa iluzorie pe care le aşteptam de la experţi. De la tata am învăţat să caut mereu adevărul în interiorul meu, să am acea stare de linişte care îmi poate confirma veridicitatea unui lucru. Pentru un timp am crezut ca este mai bine să ajung singură la această concluzie şi să experimentez încrederea în oameni, ceea ce mi-a folosit doar pentru a găsi discernâmânt în toate relaţiile şi delegările de responsabilitate pe care le-am experimentat ulterior. Am descoperit că de cele multe ori cei care sunt consideraţi experţi în baza unor titluri academice aveau idei rigide şi manipulatorii, în timp ce pe acelaşi domeniu cineva care avea o pasiune, o atracţie lipsită de titluri şi încununată de experienţa directă îmi putea furniza cele mai pertinente informaţii. Am învăţat chimie de la alchimişti, am învăţat şi fizică şi medicină tot de la alchimişti şi pasionaţi de natură şi prea puţin de la medici şi cadre universitare, am învăţat religie de la oameni de rând mai mult decât de la preoţi, iar în final am învăţat despre mine şi absolut de la cineva care în lume era prezentat ca un criminal în serie.

      Încă de mică, tata mă ducea să văd tot felul de acrobaţii în care doi oameni umblau cu motociclete pe pereţii unei săli, făceau tot felul de salturi, mergeau cu motocicleta pe bara îngustă care ne împiedică să cădem de pe pasarela din cartierul Grigorescu. Tata încerca cu orice ocazie să îmi arate cum o disciplină şi o autocunoaştere atentă au permis acelor oameni să facă ceea ce alţii pot doar să privească. Mi-a strecurat ideea că există oameni care după ce se cunosc şi îşi explorează toate posibilităţile corpului pot deveni Nemuritori.

      Îmi spusese despre un conte Nemuritor, care de sute de ani deja se perinda prin lume şi putea folosi mai multe corpuri. Asta după ce un fost coleg de-al tatălui meu murise, iar eu participasem astfel, înainte de a fi mers la şcoală, la prima înmormântare. Aflasem că toţi oamenii mor, că mama şi tata vor muri, chiar bunica pe care o iubeam din toate puterile mele urma să moară.  De atunci m-am rugat zilnic lui Dumnezeu, dimineaţa şi seara, să dea fiecăruia din membrii familiei mele zile din viaţa mea şi să murim toţi deodată. În acest context, ideea nemuririi încolţise ca o speranţă în inima mea rănită de nedreptatea vieţii şi de un Dumnezeu pe care începeam să nu îl înţeleg şi să nu îl accept decât de frică.

      În plus, aveam încredere deplină în tata care nu minţea niciodată. Devenisem fără să ştiu prizoniera propriei ipocrizii, mă rugam lui Dumnezeu despre care ştiam că poate orice şi dispune de cine şi când moare, dar îl uram pentru că avea putere asupra mea şi asupra celor pe care îi iubeam. Mi se părea nedemn pentru un Dumnezeu să mă lase să trăiesc cât vrea el şi să facă  la fel cu ceilalţi oameni. Aveam imaginea unor oameni roboţi creaţi pentru a servi scopurilor unui Dumnezeu despre care oamenii credeau că este bun, dar eu aveam serioase îndoieli legate de intenţiile unuia care permite ca un om tânăr şi bun la suflet să se îmbolnăvească de cancer şi să moară cu dureri cumplie aşa cum auzisem la înmormântare. Mai aveam probleme şi cu îmbătrânirea, permisă de Dumnezeu, cu neputinţa oamenilor în vârstă pe care îi vedeam în autobuz şi cărora le cedam locul, pentru că tata îmi spusese că au picioarele şi mâinile fragile şi dacă şoferul frânează brusc ei ar putea să cadă şi să îşi fractureze diverse oase.  Între timp tata îmi citea cărţi despre înţelepciunea acumulată cu timpul de oamenii bătrâni.  apoi m-a învățat să le citesc singură.  Mi se părea nederept ca cineva care dobândise înţelegerea lucrurilor să moară. Mai erau şi bătrâni care mi se părea atunci că se prostiseră cu vârsta nu deveniseră mai înţelepţi. Nu se puteau deduce reguli nicăieri. Vroiam cu disperare să ajung și eu o astfel de nemuritoare capabilă de  a îi învăţa pe ceilalţi să fie şi ei nemuritori. Mi se părea absurd ca cineva care deţine tainele Nemuririi să le ţină pentru el în timp ce omenirea suferă, se zbate să supravieţuiască sau se luptă pentru putere, aşa cum îl auzisem pe tata vorbind cu prietenii lui. Am încercat să vorbesc cu prietenii mei despre posibilitatea nemuririi, dar toţi mi-au spus că nu este posibil şi că nimeni până acum nu a devenit nemuritor. Astfel am început să sădesc treptat o sămânţă de neîncredere amestecată cu încredere în acel gen de poveşti pe care mi le spunea tata, despre oameni care prin autodisciplină și autocunoaştere au devenit Nemuritori. Povestea Omului cu ciocanul care a făcut aur şi bani, din nimic, a venit pe acest fond şubred de încredere. Totuşi ceva din mine căuta să înţeleagă cum ar fi posibil aşa ceva şi am spus că voi experimenta pe mine cel puţin o parte din ceea  ce tata credea că este sursa Nemuririi, adică auto-observarea, retrospecţia zilnică care m-ar fi putut ajuta să îmi păstrez memoria propriilor acţiuni şi consecinţele lor, astfel atenţia îmi era mereu alertă, iar curiozitatea pentru paranormal îmi era mereu nesatisfacută. În liceu mi-a căzut prima dată în mână o carte despre alchimişti, acei oameni care transformau în aur orice fel de metal. Atunci am început să mă gândesc că poate totuşi tata avusese dreptate şi Omul cu ciocanul era un Alchimist. O astfel de moştenire mi se părea mult mai acceptabilă.

      Am ezitat să vorbesc cu oamenii despre această rudă enigmatică şi am încercat să găsesc raţiunile pentru care el avusese încredere să îi dezvăluie acest secret tatălui meu. Am reluat discuţia cu tata despre unchiul său. De acum mi se părea o formă de respect să nu îi mai spunem Omul cu ciocanul, întrucât cineva capabil de astfel de realizări mi se părea demn de toată stima, un adevărat model de Om. Tata mi-a confirmat atunci ceea ce intuisem singură, că acest om materializa aur, bani şi orice dorea deoarece îşi realizase posibilităţile cele mai neobişnuite ale fiinţei sale, iar alchimia se produsese la nivel interior. Acest om nu mai era sclavul corpului său, nici al unui Dumnezeu care l-ar fi putut lăsa să moară datorită unor păcate mai mult sau mai puţin imaginare. Era liber de Dumnezeu şi de Lucifer, era complet prin El Însuși. Un adevăr care atunci mi l-a lansat iar tata, preluat de la unchiul său, a fost ceea ce aveam să aud şi să pot accepta abia după mulţi ani de la IJ. Francisc Maitreya: „Nu vă temeţi de cei care vă pot lua trupurile, ci temeţi-vă de cei care vă pot lua sufletele”.

*Fragment original, reprodus (cu mici/nesemnificative corecturi de punctuație – litere lipsă) de pe blogul Crinei Vereș.

– continuarea, aici

Advertisements

Lasă un răspuns