Advertisements

Ciocănarul – partea a II-a

     Procurorul pasionat

     Pe la începutul lunii lui Răpciune a lui ’72, peste Cluj se așternuse o vreme ploioasă. Cum înfloriseră scaieții, semnele spuneau că urma o toamnă lungă și caldă. La prima oră a dimineții, la sediul Miliției sună telefonul:

— Veniți iute! Se ivi o femeie moartă în Someș…

— Unde, mă oltene?

— La Podul Hingherilor, măi acesta, știi pe unde-i?

— Numele dumitale, tovarășe?

— Laci! Da’ tovarăș ești tu cu mă-ta!

     După declic, milițianul rămase o vreme cu telefonul în mână. Clujul era un oraș cu multe vinituri, oameni dificili, care le dădeau mult de furcă. Formă la ofițerul de serviciu:

— Raportez, avem un cadavru, posibil crimă sau înec la Podul de pe Fabricii.

— Am înțeles, să trăiți!

     Închise telefonul și notă în registru. După 15 minute, pe ușă ieși un tip înalt, zvelt, îmbrăcat lejer, urmat de altul mai bondoc. Locotenentul-major Gustav Nona și plutonierul Puiu Boieru de la Cercetări penale se îndreptară spre zona deja încercuită.

     Orașul străbătut de Someșul Mic era renumit pentru podurile sale. Exista chiar și o stradă numită a Podului, cea mai veche din orașul care avea în total peste 150 de poduri și podețe folosite la intrarea în Clujul medieval, și care erau ridicate seara de paznicii Cetății. Cel mai cunoscut era podul Garibaldi, terminat în urmă cu zece ani. Era prevăzut cu un sistem de ecluzie verticală și un sistem de închidere ce reglementa debitul apei, în ideea de a permite practicarea unor sporturi de apă.

— Încotro, tovarășu’ lent-major? întrebă bondocul, urcat la volanul celui mai nou model de automobil Dacia, un 1300 vopsit în culorile Miliției, alb și albastru.

— În Mărăști, Puiule, își aprinse Gustav o țigară.

— Știi podul Fabricii?

— Șefu’, știu toate podurile!, se porni plutonierul:

— Când m-apucă doruri multe/ trec la Chios peste punte/ O, mamă, mamă/ dă-mi doi lei să beau la cramă!

— Bine, Puiule tată, mână atunci la fața locului, că după ce apar alte organe de anchetă trebuie să cântăm și noi, așa că ascute-ți limba și ochii, m-ai înțeles?

— Să trăiți, am înțeles!

     Podul de pe Fabricii era principala cale de acces în oraș dinspre cartierele Iris (muncitoresc) și Mărăști (un fost cartier de hoștezani, acum plin și el de blocuri). Cu două benzi de circulație pe sens și lung de peste un kilometru, acest pod numit în limbajul popular al Hingherilor era printre cele mai mari care traversau Someșul. Sectoriștii încercuiseră zona, iar la fața locului fuseseră chemați și anchetatorii Procuraturii.

     În albia râului zăcea trupul neînsuflețit al unei femei tinere, brunete. Trupul gol era jumătate în apă, jumătate pe uscat. Fata cu păr lung avea chipul frumos plin de sânge, iar urmele ducea spre câteva lovituri adânci în zona craniană, după cum descoperise anchetatorul.

— O crimă de o duritate cum rar mi-a fost dat să văd! clătină din cap bărbatul, strângându-i mâna lui Gusti.

— Ai, mamă, ce frumusețe! se scăpă Puiu.

     Își duse însă mâna la gură, fulgerat de privirea locotenentul-major. Ce schimbare față de omul relaxat din mașină! În prezența anchetatorului Procuraturii, locotenentul avea o poziție sobră, cu mâinile la spate.

— Vi se pare ceva ieșit din comun, din ce ați putut vedea? îl întrebă ofițerul de miliție.

— Acum 10 minute am ajuns și eu. M-am confruntat cu fel de fel de cazuri, și până acum nu mi se pare nimic ieșit din comun. Fata asta frumoasă poate fi victima unei crime pasionale, să aflăm întâi cine este…

— Vaida Cornelia, 25 de ani, calculatoare la trustul de construcții. Locuiește la un cămin de nefamiliști de pe strada Oașului mică, se revanșă Puiu, citind pe o foaie.

— Cum ați aflat așa repede? se miră procurorul.

— A identificat-o un sectorist! Fată faină, deh!

     Era plin Clujul de fete faine, venite la oraș să-și caute de muncă.

— Atunci, plutonier, fă-te util: în primă fază puteți cerceta toți locatarii căminului și pe cei din împrejurimi.

— Am înțeles, să trăiți! își luă picioarele la spinare bondocul.

     La sfârșitul zilei, se prefigurase deja figura unui posibil suspect: administratorul căminului, cunoscut drept un mare afemeiat.

— Cum să trec asta în raport, Puiule – afemeiat? se blocă locotenentul.

— Așa-l descriu vecinii, tovarășu’ lent-major: face glume cu femei, are profilul unui obsedat sexual.

— Dar nu avem probe!

— Avem martori!

— Asta decid cei de la Procuratura județeană, nu noi.

     Asupra procurorului Andrei se făceau presiuni. Îl sunase chiar primul-secretar al județenei de Partid, Duca, să–l pună pe administratorul de cămin sub acuzare. Asta după ce insistențele celor de la Interne rămăseseră fără efect. Din păcate, așa mergeau treburile: Securitatea era organ de anchetă, menționat în noul Cod penal românesc chiar înaintea procuraturii.

— Cum stăm, tovarășu procuror? îl întrebă Nona pe Andrei a doua zi la telefon, după ce-i trimisese raportu.

— Nu avem nimic care să-l condamne în afară de cele câteva descrieri ale martorilor care-l știu!

— Auzi, măi Puiule, cum stă treaba?

— Procurorul nostru este pasionat de criminalistică, nu de ordinele de la Interne sau județeana de Partid.

— Asta-i rău, șefu’?

— Pentru mine nu, da’ pentru tine s-ar putea să nu fie prea grozav! îi răspunse locotenentul-major.

     Uneori avea gura spurcată, și Puiu se întrebă oare ce voia să spună, înainte să dea să părăsească biroul ridicând din umeri.

— Ce n-ai înțeles, Puiule?

— Nimic, tovarășu’ locotenent-major!

— Voiam să spun care-i cel mai complicat lucru în viață, o treabă de care domnul procuror și-a dat seama.

— Domnu’ procuror e doxat, tovarășu’ locotenent…

— E, nu-i vorbă, dar asta cred că-i mai mult o chestie de noroc, și de introspecție.

— Intro… cum? Adică așa, ca la retrospectiv?

— Cam așa, doar că nu te uiți înapoi, ci înăuntrul tău.

— Păi și de ce anume și-a dat seama procurorul? Că și dumneata ești doxat, locotenente…

— Asta nu prea contează la noi în Miliție, plutonier! Ca organ, noi suntem la comanda Procuraturii, care conduce anchetele penale. Funcția noastră de bază este asigurarea ordinii publice, iar metoda de lucru este…

— Să prevenim săvârșirea infracțiunilor de drept comun!

— Bravo Puiule, n-ai ajuns plutonier degeaba. Așadar noi lucrăm cu cetățenii României socialiste și apărăm avutul obștesc, apoi viața, integritatea fizică, familia, morala și avutul personal…

— Și tovarășul procuror? se supuse plutonierul cel bondoc lecției ad-hoc inițiate de ofițer, care, deși mai tânăr, era tobă de Carte – cartea fiind noul Cod penal, adoptat în urmă cu trei ani.

— Procurorii lucrează cu dosare, ei sunt cei doxați. Iar oamenii ăștia au ocazia să se specializeze într-un domeniu în care să facă mai puțin și mai bine, nu ca noi ăștia care trebuie să facem de toate, mult și prost.

— Dacă-i învață Partidul… o dădu plutonierul, invidios, pe politică.

— Ei, uite că anchetatorul Iulian Andrei din cazul nostru, e un „civilist”. M-am interesat despre el.

— Cum vine asta, civilist?

— Ne-membru de Partid. M-am interesat: vine din avocatură, a fost avocat în Barou, apoi judecător la Huedin şi pe la Crasna.

— Adică nu l-a fătat mămica lui în Procuratură! se lumină milițianul.

— Nu. A fost numit în Procuratură pentru „întărirea elementului muncitoresc în justiţie”. Aci la noi, la Cluj, a început de jos ca instructor penal, apoi ca anchetator…

— După cum mi-a mărturisit azi, tovarășul nostru anchetator și-a dat seama recent cine este el: un pasionat de criminalistică – și asta nu-i puțin lucru în viață, să-ți dai seama cine ești tu cu-adevărat…

— Așa că ascultă-mă pe mine, Puiule, noi să ținem aproape de acest anchetator. Este un tip de carieră și va ajunge în curând procuror criminalist.

— Și când unul avansează, echipa beneficiază! se dumiri plutonierul de scopul și durata discursului motivațional.

– continuă aici –

Advertisements
4 Responses to “Ciocănarul – partea a II-a”
  1. arcidalia ghenof 12 iulie 2017
  2. Calin Marincus 13 iulie 2017
  3. Levi Mariana 15 iulie 2017
    • Levi Mariana 15 iulie 2017

Lasă un răspuns