Advertisements

Ciocănarul atacă iar

– continuare de aici

      Acest amănunt (ce avea să releve inocența celui de‑al doilea suspect), fusese luat în considerare nu doar de către procurorul Iuliu Andrei, ci și de generalul Ioana care supraveghea ancheta. În încheierea discuției, locotenent-colonelul Secărea fu nevoit să scoată în evidență și circumstanțele atenuante ale celui în cauză care, datorită stării sale avansate de ebrietate, nu i-a putut înmâna victimei umbrela. Ofițerii ambițioși ai miliției locale puteau fi la o adică și periculoși pentru anchetă. Barbu trebuia scutit de a consuma nu numai timpul, ci și resursele intelectuale întreptate spre asemenea suspecți. Spera într-o rezolvare banală, facilă a cazului, după cum îi sugera experiența sa de vechi lucrător al Miliției clujene. Însă colonelul Secărea, la fel ca procurorul Iuliu Andrei, aveau și ei dubiile lor: cazul nu părea deloc unul facil. Astfel că dosarul a fost aşezat în raftul pentru infracţiuni cu autor necunoscut, anchetatorii apreciind atunci că ucigaşul este un individ cu suficient discernământ ca să şteargă urmele crimei.

      Al doilea atac

     La începutul lunii octombrie, pe data de 7 se dădu alarma din nou. Ibolya K, o adolescentă de 15 ani de pe strada Vasile Lucaciu, fusese agresată de un necunoscut, pe care l-a surprins în casă dimineața, la ora șase și jumătate. Fata abia apucase să strige după ajutor. Fusese lovită imediat în cap de câteva ori cu obiect contondent. Făptașul o dezbrăcase apoi, furându-i lenjeria și un ceas. Apoi se făcuse nevăzut, iar fata zăcuse ore în șir într-o baltă de sânge, până când venise mama ei acasă de la muncă. Printr-o operație la neurologie scapă cu viață ca prin minune, dar memoria îi juca feste. De îndată ce se întremase cât să răspundă întrebărilor anchetei, susținuse că atacatorul e brunet și are părul ondulat.

       Clujul fierbea, iar panica se instalase printre cetățeni. Din vorbă în vorbă, în oraș se dusese zvonul că un criminal atacă noaptea femei, le violează și le ucide cu un ciocan. Poveștile circulau cu rapiditate cu atât mai mare, cu cât nu exista nicio confirmare oficială. Toată lumea vorbea de Omul cu ciocanul, deși nu exista vreun corp delict, vreo probă că acesta ar fi atacat cu ciocanul. Se presupunea doar, fiindcă presa locală nici nu avea acces la informațiile din dosar, plus că avea alte „teme” pe care trebuia să scrie. Așa au apărut toate zvonurile despre „Ciocănar”, iar cazurile disparate, adunate într‑un dosar al Miliției Județene, zis Acțiunea Someșul.

       Câteva elemente comune ale atacurilor conduceau spre ideea că ar putea fi opera aceluiași agresor: nu exista un mobil, niciun alt tipar în alegerea victimelor decât faptul că erau ambele, femei. La Inspectoratul de Miliție al municipiului, cu sediul în actuala Piață Avram Iancu, în clădirea de la colț cu strada Constanța, ofițerul Barbu primise forțe noi: de la Secția 2 din Mărăști fuseseră transferați în subordinea sa, la serviciul Judiciar, locotenentul-major Nona și plutonierul Puiu Boieru. Aceștia cunoșteau cazul Carmen V – deja clasat, cu toată împotrivirea ofițerilor de miliție care-l instrumentaseră.

     La sediul Inspectoratului municipal se lucra intens: sute de milițieni și anchetatori făceau rapoarte și interogau oameni. Singurele consecințe palpabile ale prezenței milițienilor pe străzi era doar scăderea ratei infracționalității în orașul de pe Someș, și panica instalată printre cetățeni. Asta deși milițienii umblau echipați în civil, în echipaje mici a câte două persoane, având în față câte o femeie ca momeală, și se opreau să-i întrebe pe localnici dacă au auzit de atacuri sau alte forme de agresiune (chiar și verbale) printre vecini.

       Deși multora le plăcea să-și bată gura, delațiunea nu era însă un obicei prea răspândit printre clujeni. Cu toată industrializarea în curs, orașul de pe Someș mai păstra ceva din ștaiful de altădată, cel puțin în cartierele vechi, ale căror locuitori erau mai orgolioși. Noii-veniți, majoritatea angajați în fabricile de pe platforma industrială a orașului, nu erau văzuți cu ochi buni. Asta pentru că blocurile cartierului Mărăști, de exemplu, se ridicaseră în dauna caselor de hoștezani, multe distruse pentru a face loc noilor construcții. Sigur că oamenii primiseră pentru casele dărâmate despăgubiri bănești, dar nu erau vorba doar de metri pătrați de construcții și ari de teren, cum arătau hârtiile: erau grădinile lor acolo, sursa lor de existență. Nu era vorba atât de modul de a-și câștiga „pâinea”, cum vedeau muncitorii veniți la oraș, cât mai ales de un mod de viață care dispărea.

– continuă aici –

Advertisements

Lasă un răspuns