Advertisements

Ciocănarii

       „Ciocanul” era un local din apropierea Gării, a cărui clienți erau angajații stației CFR. Aflat pe strada Locomotivei, de cealaltă parte a liniei ferate (în cartierul Gruia, unde locuiau majoritatea CFR-iștilor) localul era o haltă a acestora în drum spre servici, dimineața, sau înapoi spre casă, la sfârșitul programului. Cum la Gară se lucra în ture, pentru permanență, „Ciocanul” nu ducea niciodată lipsă de clienți, deși era poziționat oarecum retras, nefiind chiar la strada principală, ci puțin ascuns de podul Gării.

       locomotiveiAsta îl făcea cu atât mai căutat de consumatorii fideli, care se simțeau acolo între ei, și puteau dezbate la fel de pasional problemele personale ori pe cele ale comunității. Porecliți și ciocănari, mecanicii de locomotivă erau meseriași calificați care începuseră de la munca de jos, la nivelul șinelor.

       Până să ajungă în cabină, ei se angajau întâi la revizii, unde murdăreau pe mâini până la coate, ciocănind fiecare părticică a mașinăriei de fier. Abia apoi erau lăsați să încerce și ei manevrele de conducere, în gară. Odată cu atacurile din oraș, puse pe seama unui misterios „Om cu ciocanul”, intraseră și prin localul lor câțiva milițieni deghizați, încercând să adulmece urma făptașului – repede depistați.

 osie2  Deși cele două atacuri se-ntâmplaseră în alt cartier „muncitoresc” al orașului, Irisul cu oareșce vechime în Cluj, asemeni cartierului Gruia, loviturile aplicate victimelor cu un corp contondent făceau deocamdată singura legătura dintre cele două cazuri. Așa că sarcina sectoriștilor era să depisteze orice element suspect din rândul „clasei muncitoare”.

       Oameni care frecventau Ciocanul – taciturni dimineața, în drum spre servici – deveneau mult mai vorbăreți seara, și dacă-și dădeau drumul la gură, cu greu se mai putea strecura un altul în conversația lor. Mai ales când vorbea Ioji, un mecanic ce jucase fotbal în tinerețe, un maghiar mândru de cunoștințele, originea și principiile lui. Dar aceste „calități” mai degrabă îl încurcau, decât să-l ajute în carieră. La un moment dat, atitudinea sa belicoasă era să-l aducă chiar în atenția Securității, când în local intrase un ins în civil, întrebându-l dacă scaunul de lângă el era ocupat cumva?

      — E liber, îi răspunse tot în românește Ioji, mirat de întrebarea cu răspuns evident.

       Ignorându-l apoi complet pe tânărul și noul comesean, își continuă în limba maternă discuția întreruptă cu vecinul său. După nici două minute, individul spilcuit i se adresă iar, cam nepoliticos, sugerându-i că ar trebui să vorbească românește la masa lui.

      — Stai așa, fiam! îl întrerupse Ioji, care masa ta?

       — Tu ai venit aici și m-ai întrebat că poți să stai jos? N-am venit eu la masa ta!

       — Ai de grijă cum vorbești, că-s ofițer la Securitate!

       — La masa mea vorbesc cum poftesc! Și dacă nu pleci acuma, se ridică Ioji la el, te snopesc în bătaie.

       — Care-i treaba, Ioji? se apropie birtașul român, de îndată ce observă cum cei doi cocoși se ridicaseră de pe scaun, înfruntându-se.

       — Care să fie: în birtul ăsta, la masa mea, unde eu m-am așezat primul, poate să-mi spună cineva ce limbă să vorbesc?

       — Nu vă supărați, domnul – interveni birtașul între cei doi, luându-l pe securist după umăr.

      — Ioji este client de-al meu vechi și chiar dacă-i adevărat că-i maghiar, nu cred că ăsta-i un motiv să căutați sfadă cu dânsul. Mai ales că, îi șopti el aceluia, este și membru de Partid, familist, respectat de colegii lui cu care mai bea câte un păhărel după servici. Și care colegi, n-ar ezita să-i sară în ajutor, chiar împotriva unui român. Așa că vă rog eu, hai să evităm o situație neplăcută pentru toată lumea.

       — Pot să chem sectoriștii să evacueze localul, dacă se iscă un scandal aici! se burzului securistul.

       — Hai să lăsăm treaba așa și să vă conduc mai bine la altă masă, îl calmă birtașul.

      — Ioji, pe tine te rog să nu mai vorbești cu domnul, că nu pricepe limba maghiară, zâmbi el spre client, făcându-i cu ochiul.

       Încă în picioare, mecanicul de locomotivă își termină berea din halbă și ieși dând din cap, urmat de vecinul său Vereș. Mecanic ca și el, acela nu consuma deloc băuturi alcoolice şi în vreme ce colegii săi se tratau cu bere sau rachiu, cerea sirop.

       — Mă Romulus, îl întrebă Ioji în dreptul ușii, înainte să iasă din local, dacă tot ați fost voi primii aici, arată-mi tu o clădire, o singură clădire mare pe care s-o fi ridicat românii în centrul Clujului acum o sută de ani. Sau ce o sută, zic, hai 50 de ani, de când v-ați înmulțit voi aici!

       — Mă Ioji, dacă vrei să merem până pe Napoca, pe la Hotelul Continental, io-ți arăt!

       — Tu ești prost, măi, ce să facem noi la Hotel New York, unde bea lumea bună? Că așa cum n-avem noi ce căuta pe-acolo, n-ar avea nici ei ce căuta sfadă pe-aci! aruncă Ioji priviri spre tânărul securist, care aștepta provocator la altă masă, încă în picioare, sfârșitul discuției, notând ceva într-un carnețel.

     — Să vezi clădirea aia în stil brâncovenesc, unde a stat Aurel Gurghianu. Că se vede de la o poștă că-i casă românească, numai tu nu știi de ea! îl trase Romulus afară din local.

       Transferați în subordinea ofițerului Barbu care conducea serviciul Judiciar al Inspectoratul de Miliție al municipiului (cu sediul în actuala Piață Avram Iancu, în clădirea de la colț cu strada Constanța), locotenentul-major Nona și plutonierul Puiu Boieru se pregăteau să abordeze cazul clasat al tinerei Carmen V. dintr-o altă perspectivă.

       Cu toată împotrivirea șefului Serviciului care instrumentase cazul, acesta fusese clasat și trecut în categoria celor cu autor necunoscut. Acum însă, la deschiderea Acțiunii Someșul, cazul (care le favorizase și mica promovare în carieră, de la secția 2 de Miliție Cluj la Municipiu) putea fi reluat. La ședința de la sediul Miliției Județene, participau și ofițerii de miliție judiciară care se ocupaseră de cel de-al doilea atac, cel asupra Ibolyei C.

– continuă aici

Advertisements

Lasă un răspuns